Formarea prețului laptelui nu se oprește la suma plătită fermierului. Între fermă și raft se adaugă costuri de colectare, răcire, procesare, ambalare, transport și distribuție, dar și marje comerciale negociate pe fiecare segment. Diferența finală nu poate fi atribuită automat unui singur actor, mai ales în lipsa unor date comparabile pentru toate verigile. Totuși, mecanismul arată de ce fermele mici au o poziție negociatoare fragilă și de ce cooperarea poate schimba distribuția veniturilor.
Prețul laptelui la fermă reflectă, în principal, cheltuielile producătorului și condițiile de negociere cu procesatorul sau colectorul. Furajele, energia, forța de muncă, întreținerea efectivelor și investițiile în echipamente apasă asupra costului de producție, chiar dacă aceste elemente nu apar distinct pe eticheta de la raft.
După muls, laptele trebuie colectat și răcit într-un timp scurt. Aici apar costuri pentru cisterne, centre de colectare, combustibil, personal și menținerea condițiilor de igienă. Pentru o fermă mică, cheltuiala pe unitatea de produs poate fi mai ridicată, deoarece volumele reduse nu permit întotdeauna utilizarea eficientă a infrastructurii.
Procesatorul transformă materia primă în produse care pot fi păstrate, transportate și vândute. Pasteurizarea, standardizarea, ambalarea, controlul calității și depozitarea reprezintă etape necesare, fiecare cu propriile costuri de procesare.
La acestea se adaugă transportul către depozite și magazine, costurile logistice și condițiile comerciale negociate cu distribuitorii sau retailerii. Prețul de la raft include, prin urmare, mai mult decât valoarea laptelui crud. În același timp, diferența dintre prețul de achiziție și cel final nu poate fi interpretată automat drept profit net, deoarece informațiile publice nu separă mereu clar costurile, marjele și eventualele pierderi de pe fiecare verigă.
Problema apare atunci când producătorii sunt numeroși, fragmentați și dependenți de câțiva cumpărători locali. Laptele este perisabil, iar vânzarea rapidă limitează posibilitatea fermierului de a amâna livrarea în așteptarea unor condiții mai bune.
În acest context, un preț mai mic la fermă poate reflecta nu doar productivitatea, ci și dezechilibrul de negociere. Aceasta este o explicație posibilă, nu o regulă universală: situația diferă în funcție de zonă, volum, calitate, contract și sezon.
Modelele cooperatiste întâlnite în Europa sunt prezentate adesea ca soluții pentru agregarea producției și creșterea puterii de negociere. Printr-o cooperativă, fermierii pot colecta volume mai mari, împărți anumite investiții și negocia contracte în condiții mai apropiate de cele ale unui furnizor important.
Cooperarea poate permite, de asemenea, investiții comune în răcire, transport sau procesare. Dacă organizația reușește să păstreze o parte mai mare din valoarea adăugată, venitul producătorilor ar putea crește. Rezultatul depinde însă de management, transparență, disciplină financiară și capacitatea de a găsi piețe stabile.
Prin urmare, diferența dintre fermă și raft nu are o singură cauză. Creșterea veniturilor fermierilor cere o poziție mai puternică în întregul lanț al laptelui, nu doar un preț mai mare negociat punctual. Cooperativele, investițiile comune și transparența costurilor pot contribui la o distribuție mai echitabilă a valorii, fără să elimine cheltuielile reale ale procesării și distribuției.
