După prăbușirea sistemului socialist, agricultura României a intrat într-un proces profund de transformare. Pământul a fost retrocedat, fermele colective au dispărut, iar în locul lor a apărut o structură fragmentată, dominată de mici proprietăți individuale. În acest context, studiul realizat de Bina Agarwal, Krisztina Melinda Dobay și Rachel Sabates-Wheeler, publicat în Journal of Rural Studies (2021), oferă o analiză rară și profundă asupra unui fenomen esențial: cooperarea între fermieri în România post-socialistă.

Autorii pornesc de la o realitate simplă, dar fundamentală: în anii ’90, mulți dintre micii proprietari, confruntați cu lipsa capitalului și a tehnologiei, au ales să își unească terenurile și resursele. Au apărut astfel ferme de grup sau asociații agricole, forme de organizare menite să compenseze fragmentarea excesivă. Întrebarea pe care o ridică studiul este dacă aceste forme au supraviețuit și dacă mai au un viitor.

Răspunsul este nuanțat. Din cele 20 de grupuri și asociații analizate, doar șase ferme de grup au reușit să reziste în timp. Multe s-au destrămat din cauza conflictelor interne, a îmbătrânirii membrilor sau a migrației tinerilor către orașe sau în afara țării. Lipsa unei continuități generaționale a fost, poate, cel mai important factor de declin.

Și totuși, povestea nu este una de dispariție, ci de transformare. Studiul arată că au apărut și grupuri noi, în special după 2005, într-un context schimbat de aderarea României la Uniunea Europeană. Accesul la fonduri europene și la programe de finanțare a permis fermierilor să investească în utilaje, să se modernizeze și, în unele cazuri, să continue cooperarea în forme adaptate noilor condiții.

Un element esențial care diferențiază grupurile care au supraviețuit de cele care au dispărut este capacitatea de adaptare. Fermele care au rezistat au reușit să se mecanizeze, să își extindă suprafețele prin arendă și să atragă membri mai tineri. Practic, au trecut de la o cooperare de necesitate la una de eficiență.

De asemenea, studiul evidențiază o schimbare importantă în tipul de activități agricole. Dacă agricultura vegetală în grup a scăzut, creșterea animalelor – în special pentru lapte și carne – a devenit principalul domeniu în care cooperarea continuă să aibă sens. Aceste activități necesită mai multă muncă, coordonare și investiții, ceea ce face ca asocierea să fie nu doar utilă, ci uneori indispensabilă.

Această evoluție reflectă o logică economică mai profundă. Cooperarea apare acolo unde fragmentarea devine un obstacol real. Atunci când dimensiunea exploatațiilor este prea mică pentru a susține investiții sau pentru a accesa piețe, asocierea devine o soluție naturală. În schimb, acolo unde tehnologia și finanțarea permit independența, cooperarea devine opțională.

Un alt fenomen important evidențiat de cercetare este creșterea pieței de arendă. Pe de o parte, fermierii în vârstă, fără succesiune, oferă terenurile spre utilizare. Pe de altă parte, fermierii activi le preiau și își extind exploatațiile. Astfel, deși proprietatea rămâne fragmentată, utilizarea terenului tinde să se concentreze.

Aderarea la Uniunea Europeană a avut, la rândul ei, efecte ambivalente. Pe de o parte, a oferit resurse financiare care au permis modernizarea și chiar consolidarea unor grupuri. Pe de altă parte, a facilitat individualizarea, permițând fermierilor să acceseze fonduri pe cont propriu și să renunțe la formele colective.

Din această perspectivă, agricultura românească reflectă o tensiune structurală: între fragmentare și concentrare, între individualism și cooperare. Nu există o singură direcție, ci mai degrabă o coexistență a mai multor modele, fiecare adaptat unui anumit context.

Concluzia studiului este clară: cooperarea în agricultură are viitor în România, dar nu în orice formă și nu în orice condiții. Ea va continua acolo unde există încredere, unde beneficiile sunt evidente și unde activitatea economică o justifică.

Dincolo de datele empirice, această analiză sugerează un adevăr mai general: sistemele economice nu se reconstruiesc automat după o ruptură majoră. Ele evoluează prin încercări, adaptări și compromisuri. Agricultura României nu este nici complet fragmentată, nici complet organizată – este într-un proces continuu de echilibrare.

Iar în acest proces, cooperarea nu este o relicvă a trecutului, ci o posibilă soluție pentru viitor. Nu ca obligație, ci ca alegere rațională, acolo unde condițiile o fac necesară.