Într-un context european marcat de presiuni pentru decarbonizare și securitate energetică, România pare să se afle într-un moment favorabil. Datele arată o creștere accelerată a energiei regenerabile, o scădere a consumului de combustibili fosili și un interes tot mai mare al populației pentru soluții alternative. Dar dincolo de această imagine optimistă, realitatea este mai complexă.

Studiul realizat de Cătălin Popescu, publicat în Procedia Computer Science, sub titlul „Trend analysis of green resources vs fossil fuels for Romania in circular economy context”, oferă o radiografie detaliată a acestei transformări. Concluziile sunt clare: România se află într-un proces real de tranziție energetică, în care sursele regenerabile – solar, biomasă, biogaz, energie geotermală – câștigă teren în fața combustibililor tradiționali.

Datele sunt relevante. În 2023, cererea de energie din surse fosile a scăzut semnificativ, în timp ce producția de energie regenerabilă a crescut. Ritmul de instalare a sistemelor fotovoltaice depășește 10% anual, iar estimările arată că, în următorii ani, o parte importantă a populației va adopta aceste tehnologii. Nu mai este vorba despre un experiment, ci despre o schimbare de direcție.

Analiza statistică realizată în studiu confirmă că aceste evoluții nu sunt întâmplătoare. Diferențele dintre tipurile de surse energetice – de la deșeuri industriale la biogaz sau combustibili solizi – sunt semnificative și arată o reconfigurare a modului în care energia este produsă și consumată. Economia începe să se miște altfel, iar energia devine un element central al acestei mișcări.

Și totuși, aici apare o tensiune. Sistemele economice nu evoluează doar pe baza tehnologiei, ci pe baza coerenței dintre capital, instituții și societate. Iar în cazul României, această coerență este incompletă. Tranziția energetică există, dar nu este pe deplin asumată. Se construiesc capacități, dar nu întotdeauna există o viziune integrată care să le lege.

Un aspect esențial, rar discutat, este că România nu pornește acest proces de la zero. Înainte de 1989 existau preocupări reale pentru diversificarea energetică și pentru o anumită autonomie. Acest parcurs a fost însă întrerupt de prăbușirea instituțională a statului, iar capacitatea de planificare strategică nu a fost nici astăzi complet refăcută. Din acest motiv, multe dintre evoluțiile actuale nu sunt rezultatul unei construcții interne coerente, ci mai degrabă al unor presiuni externe și al alinierii la politicile europene.

Aceasta explică de ce dezvoltarea este rapidă, dar inegală. Energia verde crește, dar infrastructura instituțională rămâne în urmă. Există investiții, există tehnologie, există fonduri – dar legătura dintre ele nu este întotdeauna stabilă. Sistemul funcționează, dar nu este încă echilibrat.

În esență, economia energetică a României se află într-o fază de tranziție între două logici: una veche, bazată pe control și centralizare, și una nouă, bazată pe flexibilitate și descentralizare. Problema nu este lipsa de resurse, ci modul în care acestea sunt integrate într-un model coerent.

Studiul lui Cătălin Popescu subliniază un punct fundamental: diversificarea surselor și reducerea dependenței de combustibili fosili reprezintă o condiție esențială pentru independența energetică. Dar această independență nu se obține doar prin tehnologie, ci printr-o arhitectură economică stabilă, în care decizia, investiția și implementarea funcționează în același sens.

România are avantajele necesare: poziție geografică, resurse naturale, acces la finanțare și o populație din ce în ce mai deschisă către soluții alternative. Însă avantajele nu sunt suficiente în sine. Ele trebuie organizate, conectate și susținute.

Pentru că, în final, energia nu este doar o chestiune tehnică. Este o expresie a modului în care o economie își organizează viitorul. Iar în România, acest viitor începe să prindă contur – dar nu este încă pe deplin construit.