România a ajuns într-o situație economică absurdă: fermierii români se luptă cu falimentul, iar rafturile magazinelor sunt umplute cu produse lactate din import. O țară cu sate, pășuni, tradiție zootehnică și milioane de hectare agricole a depășit pragul de 1 miliard de euro la importurile de produse lactate, în timp ce producătorii locali sunt sufocați de costuri, birocrație și lipsa unei politici naționale coerente. Nu este o întâmplare, ci rezultatul unui model economic greșit, în care România consumă tot mai mult din afară și produce tot mai puțin cu valoare adăugată în interior.

Problema nu este că importăm. Într-o economie deschisă, importurile sunt normale. Problema este că am ajuns dependenți de ele într-un sector în care România ar trebui să fie puternică. Datele arată că aproximativ 60% dintre produsele lactate din magazine vin din import, iar în ultimii ani importurile de lapte și lactate au crescut constant. Asta înseamnă că banii românilor susțin ferme, procesatori, transportatori și locuri de muncă din alte state, în timp ce fermierul român este lăsat să se descurce singur.

În 2024, importurile de lapte brut au crescut puternic. Institutul Național de Statistică a arătat că, față de anul precedent, cantitatea de lapte brut importat a crescut cu 46.233 tone, adică 39,8%. Cu alte cuvinte, procesatorii au adus tot mai mult lapte din afară, în timp ce fermele românești au rămas într-o competiție inegală, cu prețuri mici la poarta fermei și costuri mari pentru furaje, energie, carburanți, medicamente veterinare și forță de muncă.

Aceasta este marea dramă a agriculturii românești: nu lipsa potențialului, ci lipsa lanțului economic. Laptele nu înseamnă doar vacă și fermier. Înseamnă colectare, răcire, procesare, ambalare, distribuție, brand românesc și acces la raft. Dacă aceste verigi sunt slabe sau controlate de interese care preferă importul rapid, fermierul român pierde. El rămâne cu munca grea, cu riscurile și cu datoriile, iar valoarea adăugată pleacă în altă parte.

Când fermierul român primește un preț prea mic pentru lapte, dar consumatorul plătește mult la raft, cineva câștigă pe lanț. Nu fermierul și nu cetățeanul. Câștigă cei care controlează procesarea, importul, distribuția și accesul la marile magazine. Statul ar fi trebuit să regleze acest dezechilibru prin politici inteligente: sprijin pentru ferme, procesare locală, cooperative reale, lanț scurt, etichetare clară, investiții în fabrici românești și protejarea producției interne în limitele regulilor europene.

În schimb, România a ales calea comodă: importăm ce au produs alții și abandonăm producătorul local. Rezultatul este vizibil. Fermierii se închid, satele se golesc, procesarea românească rămâne slabă, iar consumatorul plătește prețuri tot mai mari pentru produse care puteau fi făcute aici. Este același model economic bolnav: vindem materie primă ieftină, importăm produse procesate scumpe și ne mirăm că nu acumulăm prosperitate.

De aceea, problema lactatelor nu este doar o problemă agricolă. Este o problemă de securitate alimentară și de politică economică. O țară care nu își poate susține fermierii ajunge dependentă de alții pentru hrana de zi cu zi. România nu are nevoie de discursuri frumoase despre satul românesc, ci de fabrici, centre de colectare, cooperative, credit ieftin pentru fermieri și reguli corecte pe lanțul comercial. Altfel, vom continua să plângem fermierii români în timp ce umplem rafturile cu laptele altora.