România tocmai a mai închis un capitol din cartea sa industrială. UCM Reșița, cea mai veche uzină din România, cu o istorie de peste 250 de ani, a fost radiată din evidențele statului român. Falimentul a fost oficializat, iar ceea ce a fost odinioară simbolul forței industriale românești este acum redus la o afacere vândută și resuscitată pe jumătate, sub tutela unei alte companii de stat. În tot acest timp, clasa politică a continuat să facă ce știe mai bine: promisiuni și discursuri sterile.
Tribunalul București a pronunțat falimentul pe 1 aprilie 2025 – o ironie amară pentru cei care mai credeau că România produce. UCM Reșița, uzina care a ținut în viață hidrocentralele țării și a furnizat echipamente strategice, a fost împinsă spre prăpastie de ani de zile de management incompetent, privatizări dubioase și dezinteres politic.
Această moarte lentă a industriei grele nu este un accident. Este rezultatul a peste 30 de ani de politici orientate spre consum, importuri și dependență economică. România a dus un război cu propriile partide, dar l-a pierdut industria. Dincolo de vorbe goale despre „reindustrializare” și „muncă românească”, realitatea este că fabricile istorice au fost vândute pe nimic, distruse sau transformate în mall-uri și ruine.
Privatizată în 2003 de APAPS pentru doar 13 milioane de euro, UCM Reșița a fost lăsată la voia intereselor elvețiano-române, departe de ochii opiniei publice. Managementul nu a investit în retehnologizare, iar statul român nu a intervenit decât cu proceduri de insolvență interminabile. Iar când în sfârșit a fost vândută către Hidroelectrica, nu a fost o salvare – ci un compromis. Afacerea a fost luată, brandul istoric șters. O fărâmă din identitatea economică a României s-a stins.
Cândva, România producea locomotive, generatoare, turbine, poduri, echipamente pentru energie și chiar armament. Azi, importăm tot. Clasa de mijloc este taxată, muncitorii disponibilizați, iar tinerii sunt îndemnați să plece „la mai bine” în străinătate. De ce? Pentru că partidele românești au considerat că industria este o povară, nu o investiție.
În loc să protejeze coloana vertebrală a economiei – producția –, statul român a devenit complice la delapidarea ei. În loc de o viziune industrială, am primit agenții, birocrație și parade electorale. În loc de lideri care construiesc fabrici, am avut guverne care au semnat închideri.
Falimentul UCM Reșița este un eșec național. Un simbol al unei țări care uită cine este și se vinde bucată cu bucată. Din păcate, nimeni nu răspunde pentru această crimă economică lentă. România a pierdut mai mult decât o uzină: a pierdut încrederea că mai poate construi ceva de la zero.