În ultimele decenii, economia României a fost definită de tranziție, restructurare și adaptare la globalizare. În acest context, rolul industriei – și în special al sectorului manufacturier – a fost adesea subestimat în favoarea serviciilor și a investițiilor rapide. Studiul realizat de Emilia Herman, publicat în Procedia Technology (2016), sub titlul „The Importance of the Manufacturing Sector in the Romanian Economy”, readuce în prim-plan o idee fundamentală: fără industrie, nu există dezvoltare economică solidă.

Analiza pornește de la o constatare clară: România a traversat un proces de dezindustrializare timp de peste două decenii. Ponderea industriei în valoarea adăugată brută și în ocuparea forței de muncă a scăzut constant, iar acest declin a fost accentuat în perioadele de criză, în special între 2008 și 2012. Și totuși, în mod paradoxal, sectorul manufacturier a rămas coloana vertebrală a economiei.

Această dualitate – declin și dependență în același timp – definește situația actuală. După anul 2000, ritmul dezindustrializării s-a redus, ceea ce a permis menținerea unui nucleu industrial funcțional. Însă acest nucleu este concentrat în câteva sectoare dominante: industria alimentară, producția de autovehicule, metalurgia și industria textilă. Toate aceste domenii au în comun un lucru esențial: sunt, în mare parte, industrii cu tehnologie medie sau scăzută.

Aici apare problema structurală majoră. Economia produce, dar nu suficient de eficient. Productivitatea muncii rămâne redusă, iar capacitatea de a genera valoare adăugată ridicată este limitată. Cu alte cuvinte, România este încă prinsă într-un model de producție extensiv, bazat mai mult pe volum și costuri reduse decât pe inovare și tehnologie.

Această situație nu este întâmplătoare. Industria nu este doar rezultatul investițiilor, ci al unui sistem mai larg care include educația, infrastructura, accesul la capital și capacitatea de organizare. Atunci când aceste elemente nu sunt sincronizate, rezultatul este o industrie care există, dar nu evoluează la potențialul său maxim.

Studiul subliniază un punct esențial: pentru a deveni rezilientă în contextul globalizării, economia românească are nevoie de reindustrializare. Nu orice fel de reindustrializare, ci una bazată pe sustenabilitate, productivitate și tehnologie. Investițiile în inovare, dezvoltarea capitalului uman și accesul la piețe devin condiții obligatorii, nu opționale.

Privită mai profund, problema industriei românești nu este că a dispărut, ci că a fost lăsată să funcționeze fără o direcție clară. Sistemele economice nu cresc prin inerție, ci prin coerență. Atunci când producția nu este integrată într-o strategie mai largă, ea rămâne fragmentată și vulnerabilă.

În același timp, realitatea arată că industria rămâne unul dintre puținele domenii care pot genera locuri de muncă stabile și valoare economică pe termen lung. Spre deosebire de alte sectoare, aceasta creează efecte în lanț: dezvoltă furnizori, stimulează exporturile și antrenează alte ramuri ale economiei.

România se află, astfel, într-un punct critic. Pe de o parte, are o bază industrială încă funcțională. Pe de altă parte, riscă să rămână blocată într-un model de producție cu valoare adăugată redusă. Diferența dintre aceste două direcții nu va fi făcută de resurse, ci de modul în care acestea sunt organizate.

Concluzia studiului realizat de Emilia Herman este clară: fără o strategie de reindustrializare, creșterea economică nu poate fi sustenabilă. Industria nu este doar un sector al economiei – este infrastructura ei productivă.

În final, întrebarea nu este dacă România are industrie, ci ce fel de industrie va construi în următorii ani. Pentru că de această alegere depinde nu doar ritmul de creștere, ci și capacitatea economiei de a rezista în fața schimbărilor globale.