Oamenii, prin firea lor naturală, sunt curioși. Există un proces de desensibilizare care se produce atât la nivel fizic, cât și la nivel psihologic și social. Atunci când omul se obișnuiește cu un lucru, începe să se plictisească de el și își dorește altceva, ceva nou. Acest mecanism a stat, în esență, la baza evoluției umane. Dacă privim chiar și prin prisma teoriei evoluției a lui Charles Darwin, putem spune că omul a ajuns unde este astăzi tocmai pentru că, inclusiv atunci când i-a fost bine, a simțit că nu este suficient și a dorit mai mult. S-a obișnuit cu acel bine și a căutat un alt nivel.
Cu toate acestea, comportamentul diferă de la o generație la alta. Tinerii sunt, în mod natural, mai deschiși către nou, către schimbare și risc. În schimb, generațiile mai vechi tind să evite riscurile, chiar și atunci când nu o duc bine. Preferă stabilitatea imperfectă în locul incertitudinii pe care o aduce schimbarea.
În acest context, votul nu este, în mod real, o expresie pură a voinței raționale. Nu se votează, în majoritatea cazurilor, pentru un proiect concret sau pentru o ideologie clară, de stânga sau de dreapta. Votul are, mai degrabă, o încărcătură emoțională puternică. El este influențat de contextul de moment și de experiența personală de viață. De cele mai multe ori, votul este îndreptat împotriva cuiva: împotriva celor aflați la putere sau împotriva celor percepuți ca fiind responsabili pentru o nedreptate.
Omul ia, în general, decizii emoționale, pe care ulterior le raționalizează. Se creează un „nor de gânduri” care justifică o alegere deja făcută la nivel instinctiv. În plus, individul nu este izolat. El face parte dintr-un grup și simte nevoia de validare. Pentru a-și întări apartenența, preia ideile grupului ca fiind ale sale. Apare astfel un fenomen de potențare reciprocă: individul preia ideile grupului, dar le și întărește, întorcându-le înapoi. Din acest mecanism se nasc polarizările puternice din societate.
Sistemele politice, la rândul lor, tind să își conserve puterea. Politica nu este, în esență, despre a face bine, ci despre accesul la putere. Iar puterea schimbă omul. Există inclusiv mecanisme biologice și hormonale care influențează comportamentul uman atunci când cineva ajunge într-o poziție dominantă. Ceea ce inițial era o luptă pentru a obține puterea devine, ulterior, o luptă pentru a o menține. Și aceasta este o luptă diferită, mult mai dură și mai pragmatică.
În mod aparent, votul este un instrument al schimbării. Oamenii sunt animați de optimism și cred că, prin vot, lucrurile se vor transforma. În realitate, de cele mai multe ori, acest lucru nu se întâmplă. Politicienii formează o castă cu propriile reguli și comportamente culturale, iar procesele din interiorul sistemului sunt repetitive. Cei care ajung la putere ajung, în timp, să semene cu cei pe care i-au înlocuit. Discursul dinaintea alegerilor nu se regăsește în acțiunile de după.
Așteptările sunt ridicate la fiecare ciclu electoral. Cei mai în vârstă devin, în timp, mai pesimiști. Experiența le spune că schimbarea este limitată, iar interesul lor scade, fiind orientat mai degrabă către propriile nevoi imediate. În schimb, tinerii sunt adesea naivi, crezând că o schimbare profundă poate fi realizată rapid, printr-un om sau un grup. La nivelul unei societăți complexe, acest lucru este rar posibil.
De aceea, după câteva luni, apare dezamăgirea. Răbdarea se consumă rapid, iar schimbarea promisă este percepută ca o trădare. Se reinstalează nemulțumirea, iar societatea intră din nou în ciclul căutării unei alte soluții.
Cei care dețin puterea nu doresc să o piardă. Beneficiază de privilegii, de acces la resursele publice, la funcții și la mecanismele de distribuție a avuției. În mod natural, vor face tot posibilul să conserve această poziție.
Timpul este, însă, factorul esențial. Schimbarea reală nu poate avea loc pe termen scurt, pentru că ea presupune o transformare a mentalităților la nivelul întregii societăți. Iar ideile nu se schimbă rapid.
Există, desigur, excepții. Istoria ne arată că, uneori, apar lideri providențiali care reușesc să reformeze profund un stat. Exemple precum Napoleon Bonaparte, Margaret Thatcher, Mustafa Kemal Atatürk sau Alexandru Ioan Cuza sunt relevante. Însă astfel de momente sunt rare, apar la intervale mari de timp și nu au un caracter repetitiv.
Păstrând această logică, vedem cum ea se manifestă deja în alegerile recente din Ungaria. Tinerii au ieșit în număr mare la vot, animați de dorința unei schimbări rapide, reale, vizibile. Mai mult decât atât, nu s-au limitat la propria participare, ci au influențat părinții, bunicii, cercurile apropiate, generând un val emoțional colectiv. A fost o mobilizare care nu a avut în centru o doctrină politică clară, ci o stare de spirit: dorința de a pune capăt unui regim perceput ca fiind prea lung, prea rigid, prea închis.
Nu a fost un vot pentru stânga sau dreapta, nici pentru globalism sau patriotism, nici pentru Uniunea Europeană, Federația Rusă sau Statele Unite ale Americii. A fost, în esență, un vot împotriva. Împotriva unei stări de fapt, împotriva unei acumulări de nemulțumiri, împotriva unei percepții de stagnare. Exact acel tip de vot despre care vorbeam: unul profund emoțional, generat de oboseala socială și de nevoia de nou.
Cu toate acestea, dacă privim mecanismele profunde ale schimbării sociale, este foarte probabil ca, în doar câteva luni, acest val de entuziasm să fie înlocuit de deznădejde. Pentru că schimbările fundamentale nu se produc instantaneu și, de cele mai multe ori, nu se produc deloc la nivelul așteptărilor create. Sistemele rămân, structurile se adaptează, iar cei care vin ajung, inevitabil, să funcționeze în aceleași tipare. Astfel, iluzia schimbării — atât de puternică în momentul votului — începe să se destrame, lăsând loc unei noi etape de nemulțumire și căutare.
