Modelul keynesian susține că, într-o economie cu resurse neutilizate, creșterea cheltuielilor poate stimula cererea agregată, producția și ocuparea forței de muncă. Statul investește, banii ajung în salarii și profituri, acestea generează consum, iar consumul stimulează noi investiții și locuri de muncă.
În România însă apare o problemă fundamentală: o parte importantă a cererii suplimentare nu întâlnește oferta economiei naționale.
Românii cumpără automobile, carne de porc, produse alimentare procesate, electronice, medicamente, îmbrăcăminte și numeroase alte bunuri provenite din import. Uneori pentru că produsele românești nu sunt competitive, alteori pentru simplul motiv că România nu le mai produce în cantitățile necesare.
Astfel, multiplicatorul keynesian se fracturează.
Statul cheltuiește un miliard de euro pentru investiții. Banii ajung la companii și salariați. Veniturile cresc, iar o parte este consumată. Dar dacă bunurile cumpărate sunt produse în Germania, Polonia, Ungaria, China sau Turcia, o parte din stimulul economic românesc devine cerere pentru producția altor economii.
Comisia Europeană constată exact acest fenomen: politicile fiscale și salariale expansioniste au orientat cererea spre componente cu un conținut ridicat de import, iar o parte mai mare din cheltuiala suplimentară s-a „scurs” către importuri.
Rezultatul este previzibil: deficit comercial, deficit de cont curent și necesar suplimentar de finanțare externă.
România nu trebuie, prin urmare, doar să stimuleze cererea. Trebuie să reconstruiască oferta agregată internă.
Investițiile publice trebuie însoțite de investiții private în agricultură, industria alimentară, energie, petrochimie, materiale de construcții, industrie auto, medicamente și tehnologie.
Altfel, statul român se împrumută, distribuie banii în economie, românii îi consumă, iar o parte din prosperitatea creată prin această datorie ajunge în fabricile altor țări.
