România are o industrie manufacturieră importantă, însă simpla existență a fabricilor și creșterea producției nu sunt suficiente pentru a asigura automat prosperitatea angajaților. Una dintre întrebările esențiale este cât din creșterea productivității ajunge efectiv în salariile celor care produc.
Un studiu realizat de cercetătoarea Emilia Herman și publicat în revista științifică Procedia Manufacturing, editată de Elsevier, analizează tocmai relația dintre productivitatea muncii și salariile din industria manufacturieră românească.
Cercetarea acoperă perioada 2008–2016 și analizează atât industria manufacturieră în ansamblu, cât și cele 22 de ramuri componente. Concluzia generală este clară: acolo unde productivitatea este mai ridicată, salariile tind să fie, la rândul lor, mai mari. Relația statistică identificată pentru întreaga industrie este foarte puternică.
Industria rămâne esențială pentru România
Datele folosite în studiu arată dimensiunea sectorului manufacturier românesc. În 2016 existau 48.349 de întreprinderi manufacturiere, care generau aproximativ 16,94 miliarde de euro valoare adăugată și asigurau peste 1,2 milioane de locuri de muncă.
Industria manufacturieră reprezenta 30,4% din ocuparea forței de muncă din economia nefinanciară și 28,1% din valoarea adăugată a acesteia. Prin comparație, media UE-28 era de 21,4% pentru ocupare și 26,6% pentru valoarea adăugată.
Cu alte cuvinte, România avea o pondere a forței de muncă angajate în producție considerabil mai mare decât media europeană. Problema era însă câtă valoare produce fiecare angajat.
Productivitatea explică o mare parte din diferențele salariale
Pentru perioada 2008–2016, Herman identifică o corelație pozitivă foarte puternică între productivitatea muncii și salarii, coeficientul Pearson fiind de 0,919.
Analiza econometrică arată, de asemenea, că productivitatea explică o parte importantă din variația salariilor din industria manufacturieră. Modelul utilizat în cercetare are un R² de 0,844.
Mesajul economic este important: salariile mari nu pot fi susținute pe termen lung fără productivitate ridicată.
Aceasta este probabil una dintre cele mai importante lecții pentru dezbaterea economică din România. O economie nu devine prosperă doar prin creșterea nominală a salariilor. Pentru ca veniturile să poată crește sustenabil este necesar ca fiecare oră de muncă să producă mai multă valoare.
Diferențe uriașe între industrii
Studiul arată însă că nu toate fabricile sunt egale din punctul de vedere al valorii economice create.
În 2016, printre ramurile manufacturiere importante se aflau industria auto, care genera aproximativ 20,3% din valoarea adăugată a industriei manufacturiere, urmată de produsele din cauciuc și plastic, industria alimentară, produsele metalice, îmbrăcămintea și producția de mașini și echipamente.
Diferențele de productivitate erau însă spectaculoase.
Cea mai ridicată productivitate aparentă identificată în studiu ajungea la aproximativ 46.600 de euro pe angajat, de peste trei ori media industriei manufacturiere, de circa 14.000 de euro. Produsele farmaceutice ajungeau la aproximativ 34.300 de euro, iar industria băuturilor la aproximativ 33.300 de euro.
La celălalt capăt se găseau mobila — aproximativ 8.600 de euro, industria alimentară — 7.600 de euro, produsele din piele — 7.200 de euro și industria confecțiilor — numai 6.900 de euro pe angajat.
Aceste diferențe spun ceva fundamental despre structura economiei românești: nu contează numai câți oameni lucrează în industrie, ci și ce produc aceștia și câtă valoare adăugată generează.
O țară nu se îmbogățește doar construind fabrici
O fabrică în care mii de oameni execută operațiuni cu valoare adăugată redusă poate genera locuri de muncă și exporturi, dar efectul asupra prosperității naționale rămâne limitat.
O industrie care integrează cercetare, proiectare, tehnologie, proprietate intelectuală, automatizare și produse complexe poate genera mult mai multă valoare cu același număr de angajați.
De aceea, adevărata provocare pentru România nu este numai reindustrializarea, ci creșterea valorii adăugate a industriei existente.
Productivitate mai mare, salarii mai mari
Analiza celor 22 de ramuri manufacturiere confirmă relația dintre productivitate și venituri. În 2016, coeficientul de corelație dintre productivitatea muncii și salarii era 0,841.
Ramurile cu productivitate ridicată — printre care industria farmaceutică și industria auto — înregistrau în general și salarii mai ridicate. În schimb, ramurile cu productivitate redusă, precum confecțiile sau industria pielăriei, se aflau și printre cele cu salariile cele mai mici.
Această relație oferă o explicație structurală pentru diferențele salariale din economie. Pe termen lung, România nu poate recupera decalajul salarial față de Europa Occidentală fără să recupereze și o parte importantă din decalajul de productivitate.
Dar productivitatea nu ajunge integral la angajați
Studiul identifică și o altă problemă: existența unor decalaje importante între productivitate și salarii.
În zece dintre ramurile manufacturiere analizate, diferența dintre productivitatea aparentă și salarii depășea 10.000 de euro. Printre acestea se aflau industria farmaceutică, industria chimică, producția de echipamente, industria auto și produsele din cauciuc și plastic.
Autorul avertizează că o asemenea separare între productivitate și remunerarea muncii poate reduce partea din valoarea adăugată care revine salariaților și poate contribui la creșterea inegalității.
Aici apare o a doua întrebare importantă pentru economia României. Nu este suficient să producem mai mult. Trebuie analizat și cum se distribuie valoarea nou creată între muncă și capital.
România are nevoie de producție cu valoare adăugată mare
Studiul folosește date istorice, până în 2016, astfel încât rezultatele sale nu trebuie confundate cu o fotografie a industriei românești din 2026. Dar mecanismul economic analizat rămâne relevant: productivitatea este una dintre bazele fundamentale ale salariilor și ale nivelului de trai.
Pentru România, miza pe termen lung este trecerea de la avantajul competitiv bazat predominant pe costul relativ redus al muncii către unul bazat pe tehnologie, capital, calificare și valoare adăugată.
Nu numărul fabricilor este indicatorul decisiv al prosperității unei economii, ci valoarea pe care acestea o creează.
Iar dacă România dorește salarii apropiate de cele occidentale, obiectivul economic nu poate fi doar „să producem mai mult”, ci să producem mai multă valoare pentru fiecare om care muncește.
Studiul „Labour Productivity and Wages in the Romanian Manufacturing Sector”, semnat de Emilia Herman, a fost publicat în 2020 în Procedia Manufacturing, volumul 46, paginile 313–321, fiind disponibil în regim open-access prin ScienceDirect.
