La fiecare început de mandat sau an electoral, autoritățile invocă necesitatea reindustrializării României. În 2025, discursul este același: „Refacem capacitățile de producție, dezvoltăm industria autohtonă, aducem valoare adăugată în țară”. Însă, dacă ne uităm dincolo de declarații, România produce din ce în ce mai puțin – și mai ales, din ce în ce mai puțin românesc.

Fabrici închise, hale goale, promisiuni reciclate

În ultimii ani, am asistat la închiderea sau relocarea unor unități de producție importante. De la industrie grea, la componente auto, de la produse electrocasnice la materiale de construcții, România pierde constant teren în fața țărilor cu o politică industrială coerentă. În locul uzinelor românești apar depozite de logistică, iar în spațiile de producție din fostele zone industriale răsar centre comerciale.

Statisticile sunt alarmante: ponderea industriei în PIB a scăzut sub 20%, iar contribuția producției interne la exporturi este tot mai mică. Cei care încă mai produc o fac adesea în regim de lohn, cu valoare adăugată redusă și cu o dependență cronică de capitalul străin.

Ce mai producem, concret?

• Industria auto încă funcționează, dar cu incertitudini legate de tranziția la electric și politicile europene privind emisiile. Ford și Dacia sunt în continuare piloni importanți, dar o decizie strategică nefavorabilă le poate muta producția într-o țară mai avantajoasă fiscal.
• Industria alimentară supraviețuiește prin procesare, dar materia primă este adesea importată. Paradoxal, România, țară agricolă, importă masiv lapte, carne, fructe și legume pentru procesare.
• Industria chimică și cea textilă sunt în declin constant, cu închideri de capacități și relocări în Asia sau Africa.
• Tehnologia și industria IT hardware sunt aproape inexistente ca producție, în ciuda boomului în software.

Producem prea puțin, importăm prea mult

În 2025, România importă masiv produse finite – de la utilaje și echipamente, până la mobilier, produse textile și electronice. Dezechilibrul comercial este alimentat de lipsa unei politici industriale naționale coerente. Programele de sprijin pentru IMM-uri sunt birocratice, fragmentate și adesea blocate de lipsa fondurilor sau de corupție.

Mai grav, multe companii românești care au rezistat după 1990 sunt sufocate de fiscalitate, lipsa forței de muncă și accesul limitat la finanțare. Tinerii pleacă, școlile profesionale sunt goale, iar investițiile în tehnologie sunt reduse la minimum.

Concluzie amară: Reindustrializarea rămâne un slogan

În 2025, România nu se reindustrializează. În cel mai bun caz, supraviețuiește pe marginea unei piețe europene care nu mai prioritizează producția locală, ci eficiența logistică și profitul rapid. În lipsa unei strategii reale, cu obiective clare, termene și investiții serioase, „reindustrializarea” rămâne un cuvânt gol – rostit de politicieni și ignorat de realitate.