Companiile Rheinmetall și MSC sunt interesate de preluarea Șantierului Naval Mangalia, una dintre cele mai importante capacități industriale ale României la Marea Neagră. Vestea este importantă nu doar prin numele celor două companii, ci mai ales prin potențialul macroeconomic al unei asemenea investiții. România ar putea reintra, prin Mangalia, într-un lanț global de producție cu valoare adăugată mare: construcția, reparația și întreținerea de nave civile și militare.
MSC este cel mai mare operator mondial de transport maritim de containere, cu o prezență globală în logistică, porturi și transport naval. Rheinmetall este unul dintre marii actori europeni din industria de apărare. Împreună, cele două companii pot aduce la Mangalia ceea ce România nu a reușit să construiască singură în ultimele decenii: capital, comenzi, tehnologie, know-how industrial și acces la piețe internaționale.
Din punct de vedere economic, miza este majoră. O investiție serioasă în șantierul naval nu înseamnă doar salvarea unor locuri de muncă. Înseamnă apariția unei ramuri economice cu efecte pe orizontală și pe verticală. În jurul unui șantier naval puternic se pot dezvolta firme românești care produc componente, echipamente, instalații, structuri metalice, servicii de proiectare, mentenanță, logistică și inginerie. Acolo unde există producție complexă, apar specialiști, școli tehnice, ingineri, furnizori locali și capital autohton.
România are nevoie exact de acest tip de dezvoltare. Nu putem construi prosperitate doar din consum, importuri și taxe tot mai mari. O economie sănătoasă are nevoie de producție, exporturi, tehnologie și industrii capabile să vândă pe piața globală. Șantierul Naval Mangalia poate deveni un asemenea pol industrial, dacă statul român înțelege că investițiile mari nu se susțin cu birocrație, instabilitate legislativă și lipsă de strategie.
Experiența Daewoo – Damen ar trebui analizată cu luciditate. Companii serioase, profitabile în alte zone ale lumii, au ajuns în România să fie sufocate de lipsa de predictibilitate, costurile mari cu energia, taxarea excesivă a muncii, importurile scumpe de oțel și absența unor comenzi publice inteligente. Statul român putea folosi achizițiile din apărare pentru a-și întări capacitățile navale prin nave produse în România. Nu a făcut-o.
Acum, oportunitatea revine. Întrebarea este dacă România va ști să transforme această șansă într-un proiect național de dezvoltare industrială. Avem nevoie de tehnologie modernă, de finanțare, de specialiști, de ingineri și de o strategie economică orientată spre producție. Dacă vom reuși, Mangalia poate deveni nu doar un șantier salvat, ci un exemplu de reconstrucție industrială românească.
