Într-o perioadă marcată de incertitudine geopolitică, profesorul Richard Baldwin oferă o perspectivă provocatoare asupra modului în care Donald Trump gestionează conflictele, fie ele comerciale sau militare. Richard Baldwin este un reputat profesor de economie internațională, fiind recunoscut la nivel mondial pentru analizele sale profunde asupra globalizării în cadrul unor instituții de prestigiu precum Graduate Institute din Geneva. Autor al unor volume fundamentale precum „The Great Convergence” și, mai recent, „World War Trade: Conflict, Containment, and the Emergent World Trading Order”, Baldwin își folosește vasta experiență academică pentru a descifra mecanismele din spatele deciziilor aparent haotice de la Casa Albă. În analiza sa, el argumentează că acțiunile lui Trump nu trebuie interpretate prin lentila tradițională a politicii externe, ci ca pe un „teatru politic” orientat strict către consumul intern și satisfacerea bazei sale electorale.

Analiza pornește de la evenimentele din februarie 2025, când Donald Trump a lansat un asalt tarifar asupra Canadei, Mexicului și Chinei, un demers care a șocat deopotrivă experții și piețele financiare. Aceste prime lovituri au fost, în viziunea lui Baldwin, doar niște exerciții de testare a încrederii. Deși președintele s-a confruntat cu anumite rezistențe, el a reușit să le gestioneze prin „piruete politice”, ajungând să creadă că războaiele comerciale sunt bune și ușor de câștigat. Această încredere l-a împins spre un asalt tarifar global în aprilie 2025, o mișcare care a spulberat normele internaționale prin amploare și bizarerie. Baldwin subliniază că, deși tarifele au dominat prima pagină a ziarelor săptămâni întregi, obiectivele acestora nu au fost niciodată clar definite, lăsând loc pentru orice interpretare ulterioară.

Atunci când piețele financiare au început să prevadă un colaps economic de proporțiile celui din 2008, care ar fi devastat baza politică a președintelui, acesta a recurs la ceea ce Baldwin numește o manevră „TACO” – o retragere tactică mascată. Această retragere a fost imediat reambalată ca fiind o strategie ingenioasă, inventându-se obiective precum „90 de acorduri în 90 de zile” pentru a oferi un paravan de fum. Profesorul Baldwin observă că viciul fatal al președintelui a fost convingerea sa de lungă durată că străinii plătesc tarifele, nu americanii. Când realitatea economică a lovit propriul electorat prin creșterea prețurilor, pragmatismul lui Trump a învins fanatismul. Din toamna anului 2025, el a început să scadă discret tarifele, delegând ulterior întreaga situație personalului administrativ pentru a trece la următorul subiect de impact mediatic.

Tiparul identificat în războiul comercial a fost aplicat aproape identic în conflictul militar cu Iranul din 2026. Baldwin identifică un manual de luptă „trumpian” în nouă pași, care începe cu un șoc ce încalcă normele și continuă cu presupunerea că adversarul va fi rapid intimidat. „Tarifele nu ar trebui considerate politică comercială, ci mai degrabă un teatru tarifar pentru a le arăta bărbaților și femeilor uitați că președintele luptă pentru ei”, afirmă Baldwin. Aceeași logică a teatrului a fost aplicată și atacurilor aeriene asupra Iranului din februarie 2026. Deși asaltul nu a fost o surpriză totală, el a fost șocant prin faptul că a avut loc în timpul negocierilor și a vizat direct șeful statului, provocând victime civile neintenționate și o criză energetică globală prin închiderea Strâmtorii Hormuz.

Efectele economice nu au întârziat să apară, transformând un conflict regional într-unul global. Prețul petrolului a explodat, iar bursele au intrat în vrie, afectând direct portofelele americanilor de rând. Baldwin notează că „viciul fatal a fost convingerea președintelui că loviturile aeriene masive vor produce o capitulare rapidă a regimului iranian”. Când regimul de la Teheran nu a dat semne de cedare, iar baza electorală MAGA a început să sufere din cauza prețurilor la benzină și alimente, președintele a activat din nou manevra de retragere. În mod caracteristic, el a început să pretindă că Iranul dorește un acord și că obiectivele americane au fost deja atinse, deși situația din teren rămânea critică.

Momentul culminant al acestei retorici a fost atins pe 7 aprilie 2026, când Trump a avertizat că „o întreagă civilizație va muri în această seară”, pentru ca imediat după aceea să anunțe un armistițiu de două săptămâni. Baldwin interpretează aceste mișcări ca fiind bazate pe narațiune, nu pe realitate. „Încetarea focului nu este importantă ca punct final, ci ca un pivot narativ în mintea președintelui”, explică autorul. Scopul principal a fost oprirea daunelor politice interne, iar piețele financiare au înțeles acest semnal, anticipând că șansele unui impact masiv asupra creșterii economice au devenit minime deoarece președintele nu va risca o reluare a durerii economice pentru electoratul său.

În concluzie, Richard Baldwin sugerează că Donald Trump este, înainte de toate, un pragmatic care evită costurile politice prea mari. Strategia sa se bazează pe ideea că „obiectivele politice reale vor fi o problemă secundară, în timp ce răul cauzat bazei electorale va fi punctul central”. Orice soluție, oricât de fragilă, va fi folosită ca o frunză de viță pentru a declara victoria și a se retrage, mișcarea fiind prezentată ulterior ca o strategie de geniu. Baldwin ne sfătuiește să încetăm să mai privim aceste acțiuni ca pe o politică externă tradițională. Ele sunt, în esență, acte de teatru politic menite să mențină loialitatea publicului american, transformând retragerile lipsite de glorie în succese incredibile prin forța narativă. Pentru restul lumii, acest tipar ar putea fi, paradoxal, cel mai bun deznodământ posibil, evitând conflicte militare de durată în favoarea unor spectacole mediatice pasagere.