România construiește autostrăzi, drumuri expres și modernizează infrastructura rutieră, însă o parte importantă din materia primă necesară acestor investiții vine din import. În 2023, România a importat aproximativ 563.000 de tone de bitum petrolier, în valoare de peste 300 de milioane de dolari. Cele mai mari cantități au venit din Grecia, Ungaria, Turcia și Bulgaria.
În același an, rafinăria Vega Ploiești, singurul producător intern de bitum, a realizat aproximativ 104.700 de tone. Cu alte cuvinte, producția internă a acoperit doar o parte redusă din necesar, iar importurile au fost de peste cinci ori mai mari decât producția locală.
Situația este cu atât mai greu de justificat economic cu cât România are o tradiție importantă în industria de rafinare. Vega funcționează din 1905 și este astăzi singura unitate din țară care mai produce bitum. Rompetrol estimează că aceasta asigură aproximativ 20% din necesarul intern, întreaga producție fiind destinată pieței românești.
Problema nu este existența importurilor. Nicio economie modernă nu trebuie să producă în interior absolut tot ceea ce consumă. Problema apare atunci când statul derulează programe publice de infrastructură de zeci de miliarde de euro, dar nu dezvoltă în paralel o strategie industrială care să transforme această cerere uriașă într-un stimul pentru producția națională.
Fiecare tonă de bitum importată înseamnă valută care pleacă din România și producție, profit și locuri de muncă realizate în altă parte. Atunci când statul investește în autostrăzi folosind masiv produse importate, o parte din multiplicatorul economic al investiției publice se transferă către economiile furnizoare.
Aici se vede una dintre slăbiciunile politicilor economice românești: statul știe să creeze cerere, dar mult mai puțin să construiască oferta internă care să răspundă acestei cereri.
România dispune încă de capacități de rafinare și de competență industrială. Petromidia reprezintă aproximativ 40% din capacitatea de rafinare a țării, iar Vega funcționează integrat cu aceasta.
În loc ca marile programe de infrastructură să devină și programe de reindustrializare, acceptăm ca sute de milioane de euro să plece anual din economie pentru produse pe care am putea încerca să le fabricăm într-o proporție mult mai mare în România.
Nu este nevoie de protecționism, ci de politică industrială inteligentă: investiții în capacități de producție, creditare, fiscalitate predictibilă și contracte pe termen lung care să ofere investitorilor certitudinea cererii.
Slăbiciunea clasei politice apare tocmai atunci când statul refuză să transforme propriile investiții într-un avantaj pentru economia națională. Dacă România construiește drumurile, dar materia primă, valoarea adăugată și profiturile se produc în altă parte, atunci o parte din prosperitatea creată din banii contribuabililor români este exportată odată cu comenzile.
