România are unele dintre cele mai fertile terenuri agricole ale Europei, produce cantități uriașe de cereale și ocupă poziții importante în agricultura europeană. Și totuși, importăm anual produse agroalimentare de peste 15 miliarde de euro.
În 2025, România a importat produse agroalimentare în valoare de aproximativ 16,2 miliarde de dolari, peste 80% provenind din Uniunea Europeană. În același timp, agricultura românească a avut un an foarte bun: producția de cereale a ajuns la 24,51 milioane de tone, în creștere cu 37,2%, iar producția de grâu a urcat la aproximativ 12,7 milioane de tone.
Avem, așadar, producție agricolă, dar nu reușim să păstrăm suficientă valoare adăugată în România.
Problema fundamentală este procesarea. Exportăm grâu, porumb, floarea-soarelui și alte materii prime, pentru ca apoi să cumpărăm din străinătate carne, produse lactate, preparate alimentare, produse de panificație și alte bunuri cu valoare adăugată mai mare.
Este absurd economic să exporți grâul și să imporți biscuiții.
Chiar strategia oficială a statului român recunoaște existența unor „decalaje semnificative” între producția de materii prime și valoarea adăugată a produselor alimentare și identifică explicit problema exportului de cereale concomitent cu importul produselor procesate de panificație, patiserie și cofetărie.
Aici se vede eșecul politicilor economice din ultimele decenii. România trebuia să folosească agricultura drept fundație pentru construirea unei puternice industrii alimentare: abatoare, fabrici de lapte, mori, brutării industriale, fabrici de conserve, ulei, zahăr și produse finite.
Fiecare produs alimentar importat înseamnă valută care părăsește România, în timp ce valoarea adăugată, salariile și profiturile sunt realizate în alte economii.
Nu trebuie să oprim comerțul și nici să producem în România absolut orice. Dar este irațional să avem materia primă, terenul și forța de muncă, iar statul să nu creeze condițiile pentru dezvoltarea capitalului productiv.
Agricultura produce materia primă. Prosperitatea apare atunci când o economie știe să o transforme în produs finit și să păstreze valoarea adăugată în interiorul țării.
