

Problema agriculturii românești nu este lipsa resursei funciare, ci eficiența cu care aceasta este utilizată. În analiza lui Cristian Marian Barbu, decalajul față de agricultura europeană apare în special prin randamentul la hectar, structura fermelor și slaba transformare a producției agricole în valoare comercială.
Barbu publică în 2011 studiul „The Romanian Agriculture – Between Myth And Reality” în Annales Universitatis Apulensis Series Oeconomica. Obiectivul este evaluarea performanței agriculturii românești în perspectivă istorică și comparativă, pentru a verifica afirmația despre România ca „cea mai productivă agricultură cerealieră din Europa”.
Cercetarea se bazează pe literatura de specialitate, date ale Comisiei Europene și Eurostat, statistici naționale și publicații economice românești și internaționale. Sunt utilizate analiza, sinteza, comparația, deducția și inducția. Nu este vorba despre un model econometric, ci despre interpretarea unor serii istorice și a unor indicatori de producție, export, import, utilizare a terenului și ocupare.
Demersul este relevant deoarece aceeași suprafață agricolă poate genera rezultate foarte diferite în funcție de tehnologie, capital, dimensiunea fermei și organizarea producției. Studiul urmărește tocmai această diferență dintre potențial și performanță.
Datele pentru 1865 arată că România producea cereale în valoare de 115 milioane de franci francezi și exporta de 36 de milioane. Exportul reprezenta 6,28% din exporturile europene de cereale. Pentru autor, această pondere dovedește relevanța comercială a României, dar nu și superioritatea productivă atribuită ulterior țării.
Înaintea Primului Război Mondial, între 1909-1913, România producea 5% din cerealele Europei, 6,4% din grâu și 18% din porumb. Exporturile sale reprezentau 13,4% din exporturile europene, în timp ce contribuția la consumul total era de 4,7%. Diferența dintre acești indicatori este esențială: o pondere mare la export nu înseamnă automat cea mai mare productivitate.
După reforma agrară din 1921, fragmentarea marilor proprietăți a fost asociată în studiu cu o reducere a productivității pe hectar de 25-30% în mai multe culturi. În anii 1934-1938, România producea 10,5 milioane de tone de cereale, adică 8,3% din producția europeană. Ponderea în export era de 14,7%, iar cea în consumul european de aproximativ 6,6%.
Seria comparativă privind producția cerealieră pe hectar indică un decalaj persistent. România a trecut de la 921 kilograme la hectar în 1934-1938 la 3.109 în 1988-1990, apoi la 2.678 în 1999-2001 și 2.453 în 2007-2009. În același ultim interval, Belgia ajungea la 9.350 kilograme, Irlanda la 8.320, Germania la 7.620, iar Franța la 7.197.
Studiul arată că România a înregistrat progrese în perioada economiei centralizate, dar acestea nu au eliminat decalajul. După 1990, randamentul a scăzut față de intervalul 1988-1990, iar diferențele relative față de majoritatea statelor europene s-au mărit. Excepțiile menționate sunt câteva țări cu productivități apropiate sau mai reduse în anumite perioade.
În 2010, România ocupa locul întâi în Uniunea Europeană la suprafața cultivată cu porumb și floarea-soarelui și locul al patrulea la suprafața cultivată cu grâu. Totuși, productivitatea scăzută o plasa pe locul al doilea la producția de porumb, pe locul al șaptelea la grâu și pe locul al treilea la floarea-soarelui. La cartofi, România era a treia ca suprafață, dar a șasea ca producție.
Barbu descrie o structură duală. Aproximativ 3,9 milioane de gospodării agricole existau în datele Eurostat citate, iar numai 312.000, respectiv 8%, erau considerate viabile economic și conectate la piață. În tabelul bazat pe date APIA pentru 2010, exploatațiile de peste 100 de hectare reprezentau 1% din numărul fermelor de peste un hectar, dar dețineau 52,28% din suprafața raportată.
În același timp, mai puțin de 8% dintre persoanele active în agricultură aveau sub 35 de ani. Agricultura absorbea aproximativ 28% din populația activă, iar peste un milion de persoane erau lucrători familiali neremunerați. Acest profil indică o alocare a muncii diferită de cea din UE, unde agricultura reprezenta doar 4-5% din populația activă, iar ponderea sa în PIB era de 1,5-2%.
În 2010, exporturile agricole și alimentare au crescut la 3,06 miliarde de euro, dar importurile au ajuns la 3,78 miliarde. Exportul a crescut cu 40% față de 2009, în timp ce importul a avansat cu 2%. Agricultura putea genera fluxuri comerciale importante, însă nu acoperea deficitul agroalimentar.
Limita analizei este dată de natura documentară a cercetării și de compararea unor perioade istorice cu sisteme economice diferite. Datele nu permit atribuirea unei singure cauze tuturor decalajelor. Concluzia autorului este mai restrânsă: agricultura României are potențial și suprafață, dar productivitatea redusă, fragmentarea și lipsa capitalului mențin performanța sub nivelul majorității agriculturilor europene.







