

Constituția din 1923 a fost mai mult decât o revizuire a unui text fundamental mai vechi: a fost instrumentul prin care statul român a încercat să transforme unificarea teritorială din 1918 într-o unificare instituțională și legislativă. Aceasta este teza unei cercetări care reconstruiește procesul politico-juridic al adoptării legii fundamentale și îi analizează efectele asupra statului național unitar.
Studiul „Constituția din 1923: un punct culminant al afirmării constituționalismului în România”, semnat de Institutul de Cercetări Juridice și Mircea Duțu, a apărut în revista Studii și Cercetări Juridice în 2023. Autorii folosesc o perspectivă istorico-juridică, urmărind dezbaterile parlamentare, prelegerile Institutului Social Român, anteproiectele partidelor și evoluția ulterioară a unificării legislative.
După unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, exista o dificultate juridică fundamentală: trebuia adoptată o constituție complet nouă sau era suficientă extinderea și adaptarea Constituției din 1866? Studiul arată că răspunsul nu era unanim. Teza dominantă considera că legea fundamentală a Vechiului Regat se extinsese asupra noilor teritorii, dar existau opinii potrivit cărora provinciile se aflau într-o stare constituțională de tranziție până la adoptarea unei noi legi fundamentale.
În acest cadru, Constituția din 1923 a urmărit două obiective simultane: continuitatea cu organizarea de la 1866 și adaptarea ei la realitățile statului reîntregit. Articolul 1 a devenit centrul acestei operațiuni, prin consacrarea caracterului național și unitar al statului. Formula era legată de respingerea federalismului și a regionalismului, dar și de nevoia unei organizări juridice comune.
Autorii insistă asupra faptului că pregătirea textului nu a fost improvizată. Între decembrie 1921 și iunie 1922, Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, a organizat 23 de prelegeri publice. Au fost discutate puterea legislativă, guvernarea, administrația, proprietatea, cultele și doctrinele politice. În paralel, au fost elaborate patru anteproiecte asociate principalelor curente politice și unor centre universitare din București, Cluj, Iași și Cernăuți.
Una dintre limitele procedurale ale momentului privea competența Parlamentului de a adopta o nouă constituție. Constituția din 1866 prevedea o procedură de revizuire, iar adversarii soluției liberale au susținut că aceasta trebuia respectată: citirea declarației de modificare, aprobarea proiectului, dizolvarea Camerelor și alegerea unor camere de revizuire.
Partizanii procedurii urmate în 1923 au invocat însă caracterul excepțional al situației. Extinderea statului, schimbările apărute după Primul Război Mondial și necesitatea integrării provinciilor nu puteau fi tratate ca o simplă modificare parțială. În această interpretare, era nevoie de o completare generală a edificiului constituțional. Studiul prezintă ambele poziții și nu elimină caracterul controversat al procedurii.
Mircea Djuvara a oferit una dintre fundamentările teoretice ale demersului. El a distins între constituția formală și constituția reală și a susținut că practica efectivă, voința națiunii și acordul factorilor politici puteau crea condițiile pentru adoptarea unui nou text. Ideile sale au fost dezvoltate în conferințe și au funcționat, potrivit studiului, ca un program teoretic pentru acțiunea constituțională din 1921-1923.
Articolul 137 al Constituției stabilea obligația revizuirii codurilor și legilor din diferitele părți ale statului, în vederea armonizării cu legea fundamentală și a asigurării unității legislative. Până la unificare, legislațiile existente continuau să se aplice. Această formulă a permis o perioadă de pluralitate juridică, dar a creat și dificultăți pentru administrație și pentru funcționarea uniformă a instituțiilor.
În dreptul administrativ, diferențele erau substanțiale. Studiul identifică patru sisteme aflate în prezență: organizarea Vechiului Regat, influența țaristă din Basarabia, tradiția administrativă a Bucovinei și sistemul transilvănean format sub dominația austro-ungară. Prima lege de unificare administrativă, din 1925, a preluat principiile Vechiului Regat. Legea din 1929 a încercat să combine tradiții diferite și a produs, potrivit evaluării citate în studiu, un regim eterogen și greu de aplicat. După 14 modificări în cinci ani, reforma din 1936 a revenit în general la soluția anterioară.
Unificarea dreptului privat a avansat prin legi privind funcționarii publici, persoanele juridice, proprietatea literară, naționalitatea, majoratul civil, apele, minele, energia, contractele de muncă, bursele și alte materii. În 1937 au intrat în vigoare Codul penal și Codul de procedură penală. Codurile civile și comerciale adoptate în 1938 și 1939 nu au fost puse în aplicare, din cauza evoluțiilor politice.
Din punct de vedere economic, una dintre cele mai importante transformări a fost redefinirea proprietății. Constituția din 1923 nu a eliminat proprietatea privată, dar a renunțat la caracterizarea ei ca sacră și inviolabilă. A consacrat exproprierea pentru utilitate publică, proprietatea statului asupra bogățiilor subsolului și includerea unor ape în domeniul public.
Studiul interpretează aceste soluții prin prisma solidarismului juridic, care considera că dreptul trebuie să țină cont de funcția socială a proprietății și de nevoile colectivității. În cazul bogățiilor subsolului, dezbaterile au avut și o dimensiune economică: resursele urmau să fie exploatate în folosul națiunii și al statului. Cercetarea nu afirmă că aceste norme au produs automat dezvoltare economică, ci arată că ele au creat o bază constituțională pentru intervenția statului în domenii considerate strategice.
Concluzia este că 1923 a reprezentat o sinteză între modelul constituțional de la 1866 și cerințele unei Românii extinse teritorial și social. Rezultatul a fost important, dar nu lipsit de limite: procedura a fost contestată, unificarea legislativă a fost lentă, iar regimul constituțional a fost întrerupt prin evoluțiile autoritare de după 1930 și abrogarea din 1938.
Sursa: "Constituția din 1923: un punct culminant al afirmării constituționalismului în România"







