În perspectiva studiului, o carieră publică de succes se construiește prin acumularea mai multor forme de capital: educație, reputație, proprietate și relații. Patru familii din Maramureș au reușit să transforme aceste resurse în acces durabil la administrație, chiar când regulile politice s-au schimbat.
Concluzia rezultă din articolul „The Price of Success: Adaptation or Assimilation? Romanian Officials of Maramureș Under Hungarian and Romanian Rule (1822–1945)”, semnat de Zsolt SZABÓ și publicat în 2025 în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Historia.
SZABÓ examinează familiile Iurca, Man, Mihalca și Mihalyi, de la ascensiunea lor în perioada Reformei până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Întrebarea centrală este dacă succesul profesional a cerut asimilarea sau dacă adaptarea la instituțiile și partidele dominante a fost suficientă.
Metoda este prosopografică. Autorul compară biografii, cariere, studii, căsătorii, averi și poziționări politice cu evenimentele din administrația comitatului. Documentarea se bazează pe registre școlare, presă, procese-verbale, genealogii, almanahuri parlamentare, documente de investigație, memorii și scrisori.
Rezultatul este o reconstrucție a mecanismelor de mobilitate. În secolul al XIX-lea, funcțiile administrative au devenit tot mai dependente de educația formală. Membrii familiilor analizate au urmat gimnazii și academii de drept din mai multe orașe ale regiunii și ale imperiului. Excepția importantă a fost Vasile Mihalca, care și-a întrerupt studiile din cauza situației familiale modeste.
În perioada Reformei, sistemul electoral bazat pe drepturile nobiliare a favorizat familiile românești. În 1843, alianța numită „Partidul Man” a învins tabăra asociată familiilor Pogány și Szaplonczay. Doar 26 de membri ai nobilimii din orașul comitatului aveau drept de vot, iar majoritatea nobilimii din Maramureș era românească.
După transformările politice ale anilor 1860, reprezentarea și funcțiile au fost renegociate. Acordul de la Călinești a prevăzut distribuirea mandatelor între români, ruteni și maghiari. În alegerile din 1867, fiecare grup a primit poziții în conducerea comitatului. Acordul a redus costul conflictului politic local și a permis menținerea influenței familiilor românești.
În perioada dualistă, însă, votul nu s-a mai bazat exclusiv pe noblețe. Au contat proprietatea și alfabetizarea, iar membrii adunării comitatului includeau atât cetățeni aleși, cât și mari contribuabili. În acest cadru, averea funciară a devenit o resursă politică esențială.
Familiile Mihalca, Mihalyi și Iurca dețineau împreună 11.996 de acri, din care 4.078 de pășune și 789 de teren arabil. Familiile maghiare Szaplonczay și Pogány aveau 4.086 de acri, iar familiile protestante din cele cinci orașe regale, 542 de acri.
Studiul interpretează această diferență în legătură cu acordurile informale dintre elitele locale și guverne. Familiile românești puteau garanta mandate în districtele cu populație românească, iar guvernele le protejau pozițiile. Cazul Mihalca este prezentat ca exemplu de succes, dar și de risc reputațional: acuzațiile privind terenurile asociațiilor funciare au devenit scandal public, chiar dacă presa proguvernamentală și premierul Kálmán Tisza l-au susținut.
Autorul nu tratează aceste familii ca pe un model general pentru întreaga societate. Sursele sunt inegale, uneori contradictorii, iar cantitatea și natura informațiilor variază de la familie la familie și de la perioadă la perioadă. Din acest motiv, unele motivații individuale nu pot fi stabilite cu certitudine.
Concluzia este circumscrisă cazului studiat: asimilarea nu a fost o condiție necesară pentru succes. Adaptarea prin educație, căsătorie, proprietate și negociere politică a fost mai importantă, iar identitatea putea fi consolidată sau schimbată în funcție de interese și conjunctură.
