Compania națională TAROM a ajuns într-un punct critic în care realitatea economică nu mai poate fi ignorată. După ani întregi de pierderi și restructurări eșuate, modelul de business este recunoscut chiar de autorități ca fiind nesustenabil. Nu vorbim despre un accident economic, ci despre un eșec sistemic prelungit, întreținut din bani publici.
Datele sunt clare: Tarom a acumulat datorii de aproximativ 4,2 miliarde de lei și a generat pierderi constante timp de peste un deceniu. În tot acest timp, rarele episoade de „profit” nu au provenit din activitatea operațională, ci din vânzări de active sau artificii contabile. Cu alte cuvinte, compania nu produce valoare, ci consumă resurse.
Situația devine și mai gravă dacă privim în perspectivă. După 2026, statul român nu va mai putea acorda ajutor de stat timp de cel puțin 10 ani, conform regulilor europene. Asta înseamnă că „perfuzia” bugetară care a ținut compania în viață dispare. Fără această susținere, Tarom este obligată fie să devină competitivă rapid – lucru improbabil după 10 ani de eșec – fie să iasă din piață.
Guvernul ia deja în calcul scenarii radicale: atragerea unui investitor privat sau chiar închiderea controlată, prin valorificarea activelor. Aceasta este, de fapt, recunoașterea oficială că actuala structură nu mai poate fi salvată. În orice economie sănătoasă, o companie care acumulează pierderi ani la rând și depinde exclusiv de subvenții nu este reformată la nesfârșit, ci închisă sau restructurată profund.
Un alt element care explică degradarea continuă ține de modul în care compania a fost gestionată de-a lungul timpului. Tarom a devenit un spațiu de influență politică, cu o structură administrativă supradimensionată în raport cu nevoile reale ale operațiunilor. Raportul dintre personalul de zbor și cel administrativ este dezechilibrat, ceea ce generează costuri fixe ridicate și ineficiență operațională. În plus, există suspiciuni persistente privind externalizări și contracte derulate prin entități fără valoare adăugată reală, care au contribuit la erodarea resurselor companiei. Capitalizările repetate din fonduri publice au mascat temporar problemele, dar au condus în timp la o distorsiune între valoarea contabilă și realitatea economică. În aceste condiții, compania funcționează de facto într-o stare de dezechilibru financiar cronic, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra sustenabilității sale.
Problema reală nu este doar Tarom, ci precedentul pe care îl creează. Cât timp statul continuă să acopere pierderile unor companii ineficiente, costul este suportat de întreaga societate: investiții mai mici, taxe mai mari, dezvoltare blocată. Tarom nu mai este de mult un simbol național, ci un exemplu clasic de management defectuos și intervenție politică.
Concluzia devine inevitabilă: dacă datoriile depășesc capacitatea reală de redresare și activele nu mai pot susține operațiunile, închiderea nu mai este o opțiune radicală, ci una rațională. Economia nu funcționează pe nostalgie, ci pe eficiență. Iar în cazul Tarom, nota de plată a fost deja achitată de prea multe ori de contribuabili.
