Falimentul agriculturii românești nu este rezultatul lipsei de potențial, a lipsei de resurse sau a incapacității antreprenoriale. Dimpotrivă, România dispune de teren agricol fertil, de forță de muncă, de resurse energetice și de antreprenori capabili să construiască afaceri performante. Și totuși, în mod paradoxal, fermierii români sunt împinși către faliment, iar mulți dintre ei vor ajunge să își închidă porțile și să devină muncitori în alte state. Această realitate nu este una naturală, ci una generată de un cumul de factori sistemici: birocrația politică excesivă, cheltuielile nesăbuite ale statului și un cartel bancar care, în loc să susțină economia reală, o sugrumă lent, dar sigur.

Peste aceste disfuncționalități se suprapune un mecanism extrem de periculos și puțin înțeles în spațiul public: cursul de schimb menținut artificial. Acest curs, gestionat prin intervenții indirecte, prin împrumuturi externe și prin mecanisme bancare, creează o iluzie economică profundă. Importurile par ieftine, în timp ce exporturile și produsele românești par scumpe. În realitate, nu vorbim despre o diferență de eficiență, ci despre o deformare a pieței. „Avem de-a face cu o economie în care prețurile nu mai reflectă realitatea, ci rezultatul unor intervenții artificiale care penalizează producția internă”, explică Marius Lulea, doctor în inginerie, președinte al Institutului pentru Politici Economice și Publice și autor al lucrării Macroeconomie. Arhitectura Prosperității.

În mod concret, în loc să avem un curs de schimb mai ridicat, cu 20–30%, care ar reflecta realitatea deficitului de valută și ar echilibra piața, instituțiile statului și sistemul bancar recurg la împrumuturi externe pentru a aduce valută în economie. Această valută este folosită pentru a acoperi importurile și pentru a menține artificial un curs scăzut. Astfel, presiunea naturală asupra cursului de schimb este eliminată, iar piața este distorsionată. „Dacă statul nu ar pompa constant valută din împrumuturi, cursul s-ar ajusta treptat, fără șocuri, către valoarea sa reală. În acel moment, produsele românești ar deveni competitive în mod natural”, subliniază Marius Lulea.

Ironia situației este că această valută nu este gratuită. Ea este împrumutată și trebuie returnată. Astfel, fermierii români, antreprenorii și cetățenii suportă de fapt această politică de două ori. O dată, atunci când cumpără produse de import aparent mai ieftine, și a doua oară, atunci când plătesc, prin taxe și impozite, împrumuturile contractate de stat. Se creează astfel un cerc vicios: importurile cresc, producția internă scade, iar dependența de finanțare externă se adâncește.

Mai mult decât atât, această iluzie a cursului de schimb afectează direct competitivitatea agriculturii românești. Un plus de 20–30% în prețul relativ al produselor ar face diferența între supraviețuire și faliment pentru mulți fermieri. În absența acestui ajustaj, produsele românești par scumpe, iar cele de import par atractive. Dar această percepție este falsă și profund nocivă pentru economia națională.

Acest model economic nu este unic. Alte state au încercat să mențină cursuri artificiale pentru a susține o aparență de stabilitate. Exemplele recente sunt relevante: Turcia și Argentina. În ambele cazuri, dezechilibrele acumulate au dus în final la devalorizări masive ale monedelor naționale, cu efecte sociale și economice severe. Diferența este că aceste corecții au fost bruște și dureroase. În cazul României, o ajustare treptată ar fi nu doar preferabilă, ci necesară.

Pe lângă problema cursului de schimb, fermierii români se confruntă și cu o concurență profund inegală la nivel european. Majoritatea statelor dezvoltate oferă condiții fiscale speciale pentru agricultură, completează fondurile europene cu resurse naționale și asigură acces la finanțare ieftină. În aceste condiții, fermierii din vest ajung să producă în exces. Această supraproducție nu este distrusă, ci exportată pe piețe precum România, uneori chiar sub costul de producție. Este o practică de dumping economic.

În loc să arunce laptele sau alte produse agricole în exces, companiile din vest le direcționează către piețe externe, unde pot fi vândute la prețuri foarte mici, fără a afecta piața internă. România devine astfel o piață de desfacere pentru surplusul altora. Statul român ar avea obligația să verifice aceste practici și să analizeze dacă structura de cost reflectă realitatea sau dacă există politici deliberate de dumping. Însă, în mod constant, această intervenție lipsește.

În același timp, agricultura și industria alimentară reprezintă, peste tot în lume, domenii strategice, direct legate de securitatea națională. Din acest motiv, în multe state, sistemul bancar este aliniat la aceste priorități, oferind credite cu dobânzi foarte scăzute, uneori apropiate de zero. Accesul la capital devine astfel un avantaj competitiv major. În România, situația este inversă. Fermierii se confruntă cu costuri ale finanțării de câteva ori mai mari decât competitorii lor europeni. „Nu poți construi competitivitate atunci când costul banilor este de două sau trei ori mai mare decât în alte state. Este o ecuație pierdută din start”, afirmă Marius Lulea.

Mai grav este faptul că, deși există capital în economie, acesta nu este direcționat către producție. Banii existenți generează inflație pentru că nu sunt utilizați pentru a crește oferta agregată. Dacă aceste resurse ar fi canalizate către agricultură și industrie alimentară, ar crește producția de bunuri și servicii, iar presiunile asupra prețurilor ar scădea. În schimb, capitalul este utilizat preponderent pentru consum și importuri, ceea ce accentuează dezechilibrele existente.

În concluzie, falimentul agriculturii românești nu este inevitabil, dar devine probabil în absența unor corecții majore. România are toate premisele pentru a deveni o putere agroalimentară regională. Însă, fără o reformă profundă a politicilor economice, fără corectarea cursului de schimb, fără combaterea dumpingului și fără acces la finanțare competitivă, fermierii vor continua să fie împinși în afara pieței. Iar atunci când producătorii dispar, nu dispare doar o industrie, ci o parte esențială din suveranitatea economică a unei națiuni.