Împrumutul extern nu este în sine o problemă. Problema apare atunci când valuta împrumutată finanțează consumul, deficitele curente și importurile, fără să creeze capacitatea economică din care datoria va putea fi rambursată.
România ar trebui să folosească finanțarea externă prioritar pentru investiții productive interne: fabrici, linii de producție, utilaje, echipamente, tehnologii, automatizare și cercetare aplicată.
Există o logică economică simplă. Valuta este necesară atunci când o companie românească trebuie să cumpere din Germania, Japonia sau Coreea de Sud un utilaj pe care România nu îl produce. Creditul extern aduce atunci în țară nu doar bani, ci capital productiv.
O fabrică nouă continuă să producă după ce banii împrumutați au fost cheltuiți. Creează locuri de muncă, salarii, taxe, furnizori locali și produse care pot înlocui importurile sau pot fi exportate.
Obiectivul trebuie să fie creșterea simultană a cantității, calității și diversității produselor realizate în România. Consumatorul nu poate fi convins să „cumpere românește” dacă economia românească nu îi oferă produsele pe care le caută, la calitatea și prețul potrivite.
Astfel, circuitul sănătos ar trebui să fie:
credit extern → tehnologie și echipamente → capacitate productivă în România → produse românești → înlocuirea importurilor și exporturi → venituri suplimentare → rambursarea datoriei.
Acesta este fundamental diferit de circuitul:
credit extern → consum → importuri → valuta pleacă → datoria rămâne.
România nu are nevoie doar de mai mulți bani. Are nevoie de mai mult capital productiv.
O datorie este sustenabilă atunci când contribuie la crearea activelor și veniturilor din care poate fi rambursată. Împrumuturile externe ar trebui să lase în urma lor fabrici, tehnologie și capacitate de producție, nu doar facturi și o datorie pentru generațiile următoare.
