Discuția despre aderarea României la zona euro revine periodic în spațiul public, de multe ori fiind prezentată ca o alegere între integrarea europeană și păstrarea monedei naționale. Dr. ing. Marius Lulea, președintele Institutului pentru Politici Economice și Publice (IPEP), propune o abordare diferită: problema esențială nu este moneda în sine, ci nivelul de convergență dintre economia României și economiile dezvoltate ale zonei euro.
Acesta susține că adoptarea unei monede comune înainte ca diferențele structurale să fie suficient de mici poate elimina mecanisme importante de ajustare ale economiei românești.
«„Nu există, în acest moment, nici măcar perspectiva realistă ca România să renunțe pe termen scurt la moneda națională fără riscuri economice majore.”»
Afirmația mută discuția de la calendarul politic al aderării la euro către condițiile economice necesare unei asemenea decizii. Adoptarea euro înseamnă mai mult decât înlocuirea bancnotelor. Înseamnă renunțarea la o politică monetară independentă și la posibilitatea utilizării cursului de schimb ca instrument de ajustare.
Lulea explică de unde provin aceste riscuri:
«„Economia românească funcționează încă în condiții diferite de cele ale principalelor state din zona euro, prin productivitate, tehnologie, structură industrială, costuri ale muncii, acces la capital, eficiență instituțională și nivel de dezvoltare.”»
Aceste diferențe sunt fundamentale. Două economii pot utiliza aceeași monedă, dar acest lucru nu înseamnă că devin automat la fel de productive sau competitive. Capitalul disponibil, tehnologia, infrastructura, calitatea instituțiilor și structura producției continuă să determine capacitatea fiecărei economii de a concura.
Tocmai aici intervine rolul monedei naționale:
«„Cursul de schimb reprezintă tocmai unul dintre mecanismele prin care asemenea diferențe pot fi absorbite și corectate.”»
Atunci când un stat dispune de propria monedă, cursul de schimb poate funcționa ca mecanism de ajustare în fața unor dezechilibre. Intrarea într-o uniune monetară elimină acest instrument național, iar o parte dintre ajustări trebuie realizate prin alte mecanisme economice și bugetare.
De aici rezultă cea de-a doua problemă ridicată de președintele IPEP:
«„O integrare monetară deplină ar necesita și o integrare fiscală mult mai profundă.”»
O monedă comună funcționează mai ușor atunci când există suficiente mecanisme comune pentru absorbirea șocurilor economice. Dacă o regiune sau o economie traversează o perioadă dificilă, transferurile fiscale pot contribui la reducerea diferențelor.
Lulea folosește exemplul funcționării unui stat național:
«„Zona euro ar trebui să transfere resurse către economiile mai puțin dezvoltate nu doar prin împrumuturi, ci și prin finanțări directe și consistente, așa cum bugetul României redistribuie bani între regiuni cu performanțe economice diferite.”»
Argumentul este că o uniune monetară profundă presupune o anumită solidaritate fiscală. În interiorul unui stat, regiunile nu funcționează ca economii complet independente care se creditează reciproc pentru fiecare investiție publică.
Autorul continuă cu un exemplu foarte concret:
«„Bucureștiul nu împrumută Vasluiul pentru fiecare școală, spital sau drum finanțat, ci îi transferă resurse deoarece întregul teritoriu este privit ca parte a aceluiași ansamblu economic și social.”»
Comparația evidențiază diferența dintre o uniune monetară și o uniune fiscală deplină. Într-un stat există un buget central capabil să redistribuie o parte importantă a resurselor. La nivel european există mecanisme de solidaritate și coeziune, însă arhitectura fiscală rămâne mult mai descentralizată.
«„O uniune monetară cu adevărat profundă ar presupune o logică asemănătoare și între state.”»
Din această perspectivă, problema euro nu poate fi separată de întrebarea privind nivelul de integrare pe care statele europene sunt dispuse să îl accepte.
Lulea observă că asemenea instrumente există deja, însă într-o formă limitată:
«„Uniunea Europeană dispune deja de fonduri de coeziune, însă nu la dimensiunea unei adevărate uniuni fiscale, iar statele dezvoltate nu par dispuse să suporte integral costurile unei convergențe de asemenea amploare.”»
Fondurile europene contribuie la reducerea decalajelor prin infrastructură, investiții și dezvoltare regională. Ele nu reprezintă însă echivalentul unui buget federal de dimensiunea celor existente în interiorul statelor naționale.
De aici rezultă una dintre ideile centrale ale analizei:
«„Până la urmă, dacă o economie își crește suficient performanța, devine mai puțin relevant dacă utilizează o monedă națională puternică sau o monedă comună.”»
Cu alte cuvinte, moneda nu poate substitui productivitatea. O economie performantă, capitalizată și competitivă poate funcționa cu succes în diferite arhitecturi monetare. Prioritatea ar trebui să fie creșterea capacității economiei de a produce bunuri și servicii cu valoare adăugată ridicată.
Riscul apare, spune Lulea, atunci când ordinea este inversată:
«„Problema apare atunci când economii cu ritmuri și performanțe foarte diferite sunt cuplate monetar fără o integrare economică și fiscală suficientă.”»
Aceeași politică monetară trebuie atunci să răspundă unor economii aflate în situații diferite. O dobândă potrivită unei economii puternic industrializate și mature nu este în mod necesar optimă pentru o economie aflată într-un proces accelerat de recuperare a decalajelor.
«„În asemenea condiții, economia mai mare și mai competitivă poate exercita o presiune disproporționată asupra celei mici, iar aceasta pierde cursul de schimb ca mecanism de ajustare.”»
Acesta este unul dintre principalele costuri potențiale ale unei uniuni monetare între economii insuficient convergente: ajustarea nu dispare. Se schimbă doar mecanismul prin care aceasta se produce.
În final, Lulea mută accentul de la monedă către cauzele profunde ale prosperității:
«„Prosperitatea nu este adusă de existența sau absența monedei euro, ci de cultura instituțională, calitatea clasei politice, nivelul birocrației și experiența democratică și antreprenorială a unei societăți.”»
Este probabil ideea care sintetizează cel mai bine întreaga argumentație. O monedă nu poate compensa instituții slabe, productivitate redusă, birocrație excesivă, lipsa capitalului sau decizii publice neperformante.
De aceea, concluzia formulată de președintele IPEP este directă:
«„Cu cât diferențele dintre economii sunt mai mari, cu atât moneda națională și mecanismele proprii de corecție devin mai importante.”»
Pentru România, dezbaterea despre euro ar trebui astfel să înceapă cu problema convergenței reale. Creșterea productivității, consolidarea capitalului românesc, dezvoltarea industriei, accesul la tehnologie și capital, reducerea birocrației și îmbunătățirea instituțiilor sunt procese care nu pot fi înlocuite prin simpla adoptare a unei monede.
Euro poate reprezenta o etapă a integrării economice, însă prosperitatea trebuie construită înainte ca simbolul monetar de pe bancnote să fie schimbat.
Cine este Marius Lulea
Dr. ing. Marius Lulea este inginer constructor, antreprenor și autor de lucrări dedicate economiei și comportamentului social. Este președintele Institutului pentru Politici Economice și Publice (IPEP) și autorul volumului „Macroeconomie. Arhitectura Prosperității”. Activitatea sa publicistică abordează teme precum dezvoltarea economică, politicile publice, moneda, capitalul, productivitatea, funcționarea instituțiilor și mecanismele care determină prosperitatea națiunilor.
