România are Dunăre, ieșire la Marea Neagră, porturi, tradiție industrială, universități tehnice, ingineri și muncitori calificați. Are aproape toate ingredientele necesare pentru a fi una dintre puterile europene în construcția de nave.
Și totuși, în loc să dezvoltăm această industrie, asistăm la restrângerea ei.
Cazul Șantierului Naval Mangalia este probabil cea mai puternică imagine a acestui eșec. Unul dintre cele mai importante active industriale ale României a intrat în insolvență în 2024, iar la 28 aprilie 2026 Tribunalul Constanța a dispus intrarea Damen Shipyards Mangalia în faliment. În august 2026, șantierul se află în procedură de valorificare, prețul de pornire fiind de aproximativ 184 milioane de euro.
Nu vorbim despre o hală industrială oarecare. Vorbim despre o infrastructură capabilă să construiască nave de foarte mari dimensiuni și despre o comunitate profesională formată în zeci de ani.
România știa să construiască nave
Înainte de 1989 exista o adevărată rețea industrială navală: Galați, Constanța, Brăila, Mangalia, Tulcea, Giurgiu, Oltenița, Drobeta-Turnu Severin, Orșova și alte capacități conexe.
Unele dintre aceste șantiere au istorii de peste un secol. Actualele capacități de la Drobeta-Turnu Severin își au originile în 1852, Orșova în 1890, Constanța în 1892, Galați în 1893, Giurgiu în 1897, iar șantierele moderne de la Brăila, Tulcea și Mangalia datează din 1940, 1975 și, respectiv, 1976.
Mai important este că în jurul șantierelor exista o întreagă industrie orizontală.
Nu construiești o navă doar din tablă sudată.
Ai nevoie de motoare, instalații electrice, pompe, sisteme hidraulice, automatizări, cabluri, echipamente de navigație, mobilier, vopsele, armături, mecanisme, instalații de climatizare, proiectare, cercetare, software și mii de componente.
În perioada industrializării, în jurul construcțiilor navale românești funcționau sute de întreprinderi furnizoare. Registrul Naval Român ajunsese să desfășoare activități de supraveghere în peste 300 de întreprinderi cu profil naval sau conex, iar până spre 1990 fuseseră clasificate sute de nave românești, de la cargouri și remorchere până la petroliere de 150.000 tdw și nave de mare tonaj.
Aceasta este diferența dintre a avea un șantier naval și a avea o industrie navală.
De la 21% din producția europeană la 2%
Declinul poate fi măsurat.
OECD arată că în 2016 România realiza până la 21% din finalizările de nave analizate la nivelul Uniunii Europene, măsurate în CGT.
În 2022 ajunsese la numai 2%.
Aceasta nu mai este o simplă fluctuație economică.
Este pierdere de capacitate industrială.
Și este cu atât mai gravă cu cât alte state europene merg exact în direcția opusă.
Franța, Italia și Germania concentrează o parte foarte importantă din locurile de muncă și valoarea adăugată din construcția și repararea navelor europene. În 2023, șantierele europene au primit 101 comenzi noi, iar Italia avea un portofoliu impresionant, inclusiv prin Fincantieri, unul dintre cei mai mari constructori mondiali de nave de croazieră.
În martie 2026, Comisia Europeană a lansat chiar o Strategie Industrială Maritimă Europeană, considerând construcțiile navale esențiale pentru autonomia strategică, comerț, securitate și apărare.
Europa spune că industria navală este strategică.
România încă se întreabă ce să facă cu propriile șantiere.
Industria de apărare ar trebui să țină șantierele în funcțiune
Aici apare una dintre cele mai mari contradicții.
România trebuie să cheltuiască miliarde de euro pentru apărare în următorii ani. Forțele Navale au nevoie de nave de patrulare, corvete, nave auxiliare, vedete, nave pentru scafandri, dragoare, remorchere, nave logistice și, în perspectivă, submarine.
Aceste comenzi nu trebuie privite exclusiv ca o cheltuială militară.
Ele reprezintă politică industrială.
Franța, Germania, Italia și Spania au înțeles foarte bine acest lucru. Împreună au reprezentat aproximativ 82% din valoarea producției europene de tehnică militară navală în 2025. În aceste țări există o legătură puternică între comenzile statului, industria de apărare și marile șantiere navale.
O comandă militară poate asigura continuitatea unui șantier atunci când piața civilă scade. Comenzile civile pot, la rândul lor, utiliza capacitatea industrială creată pentru programele militare.
Aceasta este sinergia pe care România nu a reușit să o construiască.
Ani întregi am discutat despre corvete fără ca programul să genereze producția industrială pe care România ar fi putut să o obțină.
Acum, prin programul SAFE, România contractează două vedete de intervenție pentru scafandri și două nave de patrulare maritimă, acestea din urmă având un program indicat la 836 milioane de euro. Există intenția ca o parte importantă a producției să fie localizată în România și inclusiv posibilitatea implicării capacității de la Mangalia. Este o direcție corectă, dar vine după ani în care degradarea industrială a fost lăsată să continue.
Statul ar trebui să spună limpede: orice program naval major finanțat din bani publici trebuie să urmărească și dezvoltarea unei capacități industriale în România, în limitele legislației europene și ale obligațiilor noastre internaționale.
Taxăm munca și apoi ne mirăm că oamenii pleacă
Mai există o problemă structurală: costul muncii.
Industria navală este intensivă în forță de muncă. Ai nevoie de sudori, lăcătuși, electricieni, ingineri, proiectanți, mecanici și specialiști foarte bine pregătiți.
OECD constată că structura impozitării muncii din România produce o povară relativ ridicată, mai ales asupra veniturilor mici. Pentru un salariat fără facilități, impozitul și contribuțiile reprezintă o rată efectivă combinată de aproximativ 41,5% din venitul brut, potrivit analizei OECD din 2026.
Într-o industrie care concurează internațional, acest lucru contează enorm.
Compania trebuie să suporte un cost suficient de mare încât salariatul să primească un venit net care să îl convingă să rămână în România.
Dacă diferența dintre costul companiei și venitul angajatului devine prea mare, pierd amândoi: compania își pierde competitivitatea, iar angajatul pleacă spre alte economii europene.
OECD constată deja că șantierele românești au dificultăți în atragerea personalului calificat și sunt obligate într-o măsură tot mai mare să recurgă la forță de muncă din străinătate.
Ajungem astfel la un paradox absurd: România a format generații de specialiști în construcții navale, îi pierde prin emigrare, iar apoi industria românească importă forță de muncă pentru a putea continua producția.
Nu trebuie să exportăm doar muncă ieftină și corpuri de navă
Problema României nu este că nu se mai construiește absolut nimic.
La Galați, Tulcea, Brăila, Constanța, Orșova și în alte unități încă există activitate industrială serioasă. Vard Tulcea, de exemplu, avea în 2024 afaceri de aproximativ 2,7 miliarde de lei și circa 3.900 de angajați, iar Damen Galați continuă să construiască nave sofisticate.
Tocmai aceasta demonstrează că România încă are potențial.
Dar obiectivul unei politici industriale nu trebuie să fie simpla existență a unor hale în care se sudează tablă.
România trebuie să urce în lanțul valoric.
Trebuie să proiectăm aici, să producem componente aici, să integrăm sistemele aici și să livrăm cât mai multe nave complete din România.
De la ambarcațiuni mici și iahturi până la nave fluviale, feriboturi, remorchere, nave offshore, nave comerciale și nave militare.
Valoarea adăugată trebuie să rămână în România.
Un șantier naval înseamnă mult mai mult decât câteva mii de angajați
Când funcționează un mare șantier naval, nu câștigă numai muncitorii din șantier.
Câștigă industria siderurgică.
Câștigă producătorii de cabluri.
Câștigă industria electrotehnică.
Câștigă proiectarea și ingineria.
Câștigă transporturile.
Câștigă porturile.
Câștigă universitățile tehnice.
Câștigă cercetarea.
Câștigă sute de întreprinderi mici și mijlocii care devin furnizori.
Și, în final, câștigă statul prin taxe, salarii, exporturi și reducerea deficitului comercial.
Aceasta este diferența fundamentală dintre o economie care produce și una care doar consumă și importă.
România are nevoie de un program naval pentru următorii 20 de ani
Nu avem nevoie ca statul să administreze fiecare șantier naval.
Avem nevoie ca statul să știe ce vrea.
România ar trebui să aibă un program industrial naval pentru următoarele două decenii: necesarul Forțelor Navale, nave pentru autoritățile statului, nave de cercetare, nave pentru intervenții și situații de urgență, remorchere, nave fluviale, transport pe Dunăre și stimularea construcției private de nave comerciale, ambarcațiuni și iahturi.
În jurul acestor comenzi trebuie construită o rețea românească de furnizori.
Trebuie reduse poverile fiscale asupra muncii productive, susținut învățământul profesional naval, finanțată cercetarea și încurajată producția de componente cu valoare adăugată mare.
Și trebuie stabilită o regulă economică simplă: atunci când statul român cheltuiește miliarde pentru nave, trebuie să urmărească în mod legitim ca o parte cât mai mare din acești bani să genereze salarii, tehnologie, investiții și capacitate industrială în România.
Nu să finanțeze exclusiv fabricile altora.
Nu suntem condamnați să fim o economie de periferie
România nu este o țară fără resurse și fără oameni.
Problema noastră este incapacitatea statului de a transforma aceste resurse în produse cu valoare adăugată ridicată.
Exportăm materii prime, produse slab procesate și forță de muncă. Importăm apoi produse complexe și scumpe.
Este modelul economic al periferiei.
Falimentul șantierului de la Mangalia trebuie să reprezinte un avertisment, nu începutul sfârșitului industriei navale românești.
Avem Dunărea.
Avem Marea Neagră.
Avem porturi.
Avem șantiere.
Avem ingineri.
Avem tradiție.
Avem nevoie de nave civile și militare.
Europa însăși declară construcția navală o industrie strategică.
Ceea ce ne lipsește este un stat care să transforme toate aceste avantaje într-o strategie economică națională.
O țară care renunță la capacitatea de a produce lucruri complexe renunță, treptat, și la prosperitatea sa.
Iar o țară cu ieșire la mare și cu sute de kilometri de Dunăre navigabilă, care își lasă șantierele navale să dispară, nu poate spune că nu a avut resurse.
Poate spune doar că nu a știut să le folosească.
