Declinul educației rurale nu este, în analiza lui Ioan Mihăilescu, doar o problemă a școlii. El poate deveni o constrângere pentru productivitate, accesul la finanțare, modernizarea fermelor și diversificarea economiei locale. Aceste concluzii apar în studiul „Factori de risc în evoluția mediului rural din România”, publicat în Sociologie Romaneasca în 2005.
Studiul este o diagnoză sociologică a satului românesc, construită prin examinarea statisticilor naționale, a evoluțiilor istorice și a diferențelor dintre comunități. Nu este prezentat un experiment și nu sunt oferite estimări econometrice. Autorul insistă că ruralul este eterogen, iar procesele trebuie analizate local, chiar dacă anumite tendințe sunt vizibile la nivel național.
Primul element al mecanismului este accesul redus la educație. Majoritatea copiilor din mediul rural ajung, potrivit studiului, să aibă ca nivel de școlarizare școala generală. Continuarea studiilor este influențată de existența liceului, de transport și de capacitatea familiei de a suporta costurile. În sate izolate, lipsa școlii, drumurile impracticabile și deficitul de profesori pot conduce la întreruperea definitivă a studiilor.
Accesul la universitate s-a deteriorat puternic. Ponderea studenților proveniți din rural ajunsese la 50% la începutul anilor 1970, coborâse sub 25% la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, iar după 1990 era sub 5% la nivelul întregului învățământ superior și sub 1% în unele universități. Pentru autor, aceste date arată că bursele acordate la finalul parcursului școlar nu pot compensa lipsurile acumulate în etapele anterioare.
Al doilea element este demografia. Migrația tinerilor și îmbătrânirea satelor au redus populația de vârstă școlară. După 1990, revenirea unor persoane din orașe, inclusiv a unor șomeri și pensionari, nu a compensat această pierdere. În unele localități, numărul elevilor a devenit atât de mic încât menținerea unei școli a fost considerată dificilă economic.
Al treilea element este sărăcia. Gospodăriile folosesc adesea pământul pentru autoconsum, iar eventualele excedente se valorifică greu. Veniturile bănești reduse limitează atât investițiile comunității în clădiri și echipamente, cât și cheltuielile familiilor. Costurile meditațiilor, pe care studiul le descrie ca pe un sistem paralel de pregătire, pot descuraja familiile sărace să aspire la liceu sau universitate.
În logica studiului, educația este o condiție pentru folosirea capitalului. Un agricultor modern trebuie să lucreze cu tehnologii, contracte, instituții financiare, reglementări și piețe. Pentru a obține un credit, el are nevoie de un plan de investiții și de competențe manageriale. Băncile percep agricultura ca pe un domeniu cu riscuri ridicate, din cauza factorilor climatici, a calamităților și a sistemului slab de asigurări.
Fragmentarea terenurilor, parcelarea, echipamentele rudimentare și lipsa capitalului frânează modernizarea. Studiul afirmă că aproximativ 12.000 de clădiri școlare noi și circa 30.000 de clădiri care necesită reparații sau modernizări ar fi necesare pentru redresarea infrastructurii rurale. Aceste cifre aparțin evaluării autorului și nu sunt prezentate ca rezultat al unui program de investiții implementat.
Modernizarea agriculturii ar putea ridica productivitatea și randamentele, dar ar reduce și volumul de muncă manuală. În lipsa calificării și a unor alternative neagricole, surplusul de lucrători ar putea deveni șomaj rural „ascuns” de gospodăriile de subzistență. Aceasta este o proiecție argumentată de Mihăilescu, nu o măsurare directă a unui șomaj viitor.
Autorul discută mai multe direcții: ferme mai mari și mai bine organizate, credite agricole, contracte de achiziție mai sigure, agroturism, agricultură ecologică și școli profesionale adaptate ocupațiilor locale. Pentru fermele complexe, studiul vede un avantaj în diversificarea producției, deoarece pierderile unei activități pot fi compensate de rezultatele altora.
Tehnologia informației poate suplini temporar lipsa unor profesori în localitățile izolate, dar nu poate înlocui permanent infrastructura și personalul calificat. În același fel, educația nu poate fi separată de dezvoltarea economică: familiile vor investi mai mult în școală atunci când calificarea oferă acces real la exploatații moderne și la locuri de muncă.
Limita principală a analizei este chiar caracterul său de diagnoză și avertisment. Studiul nu oferă o evaluare cauzală cantitativă și recunoaște că satele au traiectorii diferite. Valoarea argumentului stă în reunirea factorilor: demografie, venituri, capital, educație și infrastructură sunt prezentate ca părți ale aceluiași mecanism de dezvoltare rurală.
