Turcia și România au pornit cu avantaje naturale importante: litoral, patrimoniu cultural, relief divers și poziții geografice favorabile. Diferența este că Turcia a tratat turismul ca pe o industrie strategică de export, în timp ce România continuă să îl privească în mare măsură ca pe o activitate sezonieră.

Rezultatele sunt evidente. În 2025, Turcia a obținut venituri din turism de aproximativ 65,2 miliarde de dolari, după ce a atras aproape 64 de milioane de vizitatori. În 2024 se afla deja pe locul patru în lume între cele mai vizitate destinații turistice.

Acest rezultat nu a apărut întâmplător.

Turcia are de decenii o legislație specială pentru stimularea investițiilor turistice. Statul a desemnat zone de dezvoltare turistică și și-a asumat realizarea prioritară a infrastructurii necesare: drumuri, apă, canalizare, electricitate și telecomunicații.

Investitorilor le sunt oferite, în funcție de proiect și regiune, instrumente precum alocarea terenurilor, reduceri fiscale, facilități pentru contribuțiile sociale, sprijin pentru dobânzile aferente creditelor, facilități privind TVA pentru construcții și chiar sprijin pentru infrastructură și energie.

Așa se construiește un sector economic: statul creează cadrul, infrastructura și condițiile de finanțare, iar capitalul privat construiește hotelurile, restaurantele, bazele de agrement și serviciile.

România are programe de finanțare pentru turism, inclusiv prin fonduri europene și PNRR, însă acestea sunt adesea fragmentate și orientate spre infrastructură locală, digitalizare, promovare sau proiecte ale autorităților publice. Un apel din 2026 destinat organizațiilor de management al destinației prevedea, spre exemplu, investiții în trasee, parcări, puncte de belvedere, campinguri sau promovare, cu finanțări pentru autoritățile locale.

Ceea ce lipsește este o politică națională puternică și predictibilă prin care un investitor privat să poată spune: vreau să construiesc un hotel de 200 de camere într-o zonă strategică, iar statul îmi oferă creditare avantajoasă, infrastructură, facilități fiscale și proceduri accelerate.

Turismul nu înseamnă numai vacanțe. El reprezintă export de servicii. Atunci când un turist străin cheltuiește bani în România, valuta intră în economia națională fără ca România să transporte fizic o marfă peste frontieră. Hotelurile cumpără alimente, mobilier, materiale, servicii de transport și întreținere, creează locuri de muncă și generează schimburi comerciale în jurul lor.

De aceea, investiția într-un hotel nu trebuie privită doar ca o investiție imobiliară. Este o capacitate de producție pentru exportul de servicii turistice.

Turcia a înțeles acest mecanism și a construit infrastructură, capacitate de cazare și politici pentru atragerea capitalului. În august 2025 avea peste 21.900 de structuri de cazare turistică și peste un milion de camere.

România are resurse naturale și culturale comparabile ca diversitate, dar nu și aceeași capacitate de valorificare economică.

Dacă vrem turiști străini, nu este suficient să promovăm România. Trebuie mai întâi să construim industria care îi poate primi.