Un studiu realizat de economistul Diogo Baerlocher, intitulat Public Employment, Competition, and Economic Growth, analizează relația dintre ocuparea în sectorul public și creșterea economică. Concluzia centrală este că această relație are forma unui U inversat: până la un anumit punct, sectorul public poate sprijini economia prin serviciile pe care le furnizează, dar dincolo de acel punct începe să retragă prea multă forță de muncă și capital uman din sectorul privat.
Pentru România, întrebarea nu ar trebui să fie doar dacă avem „prea mulți bugetari”, ci care este dimensiunea sectorului public care ajută economia fără să înceapă să o frâneze.
Un stat care funcționează bine sprijină economia privată. Justiția, administrația, infrastructura, educația, sănătatea și protecția contractelor reduc costurile suportate de firme și creează condițiile în care acestea pot investi și se pot dezvolta.
Din acest motiv, un sector public prea mic poate fi la fel de problematic precum unul prea mare.
Atunci când serviciile publice sunt insuficiente, firmele trebuie să consume mai multe resurse pentru activități administrative, pentru protejarea contractelor sau pentru a compensa lipsa unor servicii publice esențiale. Costurile cresc, iar mediul economic devine mai puțin favorabil investițiilor și concurenței.
Există însă și reversul.
Forța de muncă este o resursă limitată. Atunci când statul angajează prea mulți oameni, începe să concureze direct cu sectorul privat pentru angajați, competențe și capital uman. Studiul descrie acest fenomen prin efectul de crowding-out: extinderea sectorului public reduce resursele umane disponibile firmelor private.
În modelul analizat, această situație poate conduce la firme mai mici, la reducerea concurenței și la diminuarea stimulentelor pentru inovare. Iar atunci când inovarea încetinește, este afectată și creșterea economică.
Așadar, acționează două efecte simultan.
Pe de o parte, statul poate crea valoare economică prin serviciile publice pe care le oferă. Pe de altă parte, poate distruge valoare atunci când consumă o parte prea mare din forța de muncă necesară economiei private.
Problema reală este găsirea echilibrului dintre aceste două efecte.
Un aspect foarte important al studiului este că nu contează doar numărul angajaților publici, ci și calitatea forței de muncă absorbite de stat.
Un sector public poate să nu fie foarte mare numeric și totuși să afecteze economia dacă atrage o parte disproporționat de mare dintre oamenii cei mai bine pregătiți. Autorul arată că, în numeroase economii analizate, angajații publici au un nivel mediu de capital uman mai ridicat decât cei din sectorul privat.
Pentru România, această problemă este esențială.
Nu este suficient să numărăm câți oameni lucrează la stat și câți în privat. Trebuie să vedem și unde ajung inginerii, medicii, economiștii, specialiștii IT și absolvenții foarte bine pregătiți și dacă structura salariilor și a avantajelor îi atrage disproporționat către aparatul public.
Reforma statului nu ar trebui, prin urmare, redusă la ideea simplistă de „mai puțini bugetari”.
Un angajat public care reduce birocrația, accelerează autorizarea unei investiții, asigură funcționarea justiției sau contribuie la educație și sănătate poate aduce valoare economiei. În schimb, extinderea unor structuri administrative fără efect asupra calității serviciilor publice produce costuri și retrage oameni din economia productivă.
România are nevoie de un stat suficient de puternic pentru a furniza servicii publice de calitate, dar suficient de suplu pentru a nu concura excesiv cu sectorul privat pentru forță de muncă și competențe.
Întrebarea corectă nu este cât de mic poate deveni statul, ci cât de eficient poate deveni fără să frâneze economia care îl finanțează.
