Agricultura este un sector intensiv în capital. Fermierul are nevoie de finanțare înainte de producție: semințe, îngrășăminte, combustibil, utilaje, furaje, irigații, depozitare. În România, această finanțare vine, de multe ori, la costuri foarte mari. Dobânzile ridicate reduc marja de profit și transformă orice an slab într-un risc major de insolvență.
Problema este structurală. Fermierul român vinde într-o piață globală, unde prețul produselor este impus de cerere, ofertă și importuri. Nu poate transfera integral costurile în prețul final. În schimb, suportă costuri interne mari: credit scump, fiscalitate ridicată, energie scumpă, birocrație și lipsa infrastructurii de procesare.
Când veniturile scad, banca nu preia riscul economic al sectorului. Apar penalități, reeșalonări costisitoare și, în final, executări silite. Astfel, terenurile, utilajele și fermele ajung să fie pierdute nu pentru că fermierul nu muncește, ci pentru că modelul financiar este incompatibil cu realitatea agriculturii.
România are nevoie de credit agricol strategic, garanții de stat eficiente, dobânzi suportabile și instrumente de protecție pentru anii agricoli dificili. Fără capital ieftin și stabil, agricultura românească se decapitalizează, iar securitatea alimentară devine o iluzie.
