Programul „Noua Casă” a devenit încă un exemplu de politică publică rămasă în urmă față de realitatea economică. Conceput inițial pentru a ajuta tinerii să își cumpere prima locuință, programul funcționează astăzi mai degrabă ca un instrument de imagine politică decât ca o soluție reală pentru accesul la proprietate. În marile orașe, plafonul de 70.000 de euro nu mai permite nici măcar achiziția unei garsoniere decente, în condițiile în care prețurile locuințelor au crescut accelerat în ultimii ani.

Problema de fond este că statul român nu înțelege mecanismele economice reale din piața rezidențială. În loc să stimuleze construcția masivă de locuințe accesibile și să reducă costurile creditării, guvernul menține un program rigid, birocratic și neadaptat inflației din construcții. Dobânzile din program au ajuns în multe cazuri mai puțin atractive decât cele oferite prin creditele ipotecare clasice, iar tinerii sunt obligați să accepte condiții restrictive, fără flexibilitate și fără protecție reală în fața creșterii ratelor.

Din punct de vedere economic, statul ar trebui să urmărească creșterea ofertei de locuințe și capitalizarea sectorului construcțiilor, nu doar garantarea unor credite. România are nevoie de dezvoltare urbană planificată, infrastructură și programe de construire de locuințe la costuri rezonabile. Atât timp cât costul terenurilor, taxele, birocrația și dobânzile bancare rămân ridicate, orice program de garantare va deveni insuficient.

În realitate, „Noua Casă” a rămas blocat în parametrii economici de acum câțiva ani, în timp ce piața imobiliară și costurile vieții s-au schimbat radical. Tinerii nu au nevoie de promisiuni electorale, ci de salarii competitive, credite ieftine și locuințe construite la prețuri accesibile. Fără aceste elemente, programul riscă să devină doar o formă prin care statul susține indirect băncile, nu familiile tinere din România.