Economia Chinei se confruntă cu un blocaj structural major, contrar așteptărilor optimiste din ultimele decade. Redresarea economică bazată pe consumul intern a eșuat în mod evident, iar consecințele se vor răsfrânge rapid asupra întregii piețe globale. Stephen Roach, un renumit specialist în macroeconomie, descrie această evoluție ca fiind un regres profund față de promisiunile asumate de liderii de la Beijing în urmă cu aproape douăzeci de ani. Senior Fellow la Universitatea Yale și fost președinte al Morgan Stanley Asia, Roach analizează dinamica Asiei de decenii și a scris volume de referință precum „Unbalanced: The Codependency of America and China”.

În primăvara anului 2007, fostul premier chinez Wen Jiabao atrăgea atenția public asupra vulnerabilităților ascunse ale țării, definind economia drept instabilă, dezechilibrată, necoordonată și nesustenabilă. Această declarație a declanșat o dezbatere internă intensă privind necesitatea unei rebalansări economice, adică trecerea de la o creștere impulsionată de investiții masive și exporturi la o economie susținută de consumul cetățenilor. Roach a fost printre primii economiști occidentali care au susținut această transformare structurală, considerând că autoritățile de la Beijing vor implementa reformele necesare pentru a echilibra sistemul.

Datele recente arată însă o realitate complet diferită, obligând observatorii internaționali să își revizuiască prognozele. În luna mai a anului 2026, vânzările cu amănuntul din China au scăzut cu 0,6% comparativ cu anul precedent, marcând primul declin lunar din ultimii trei ani și jumătate. Această scădere intervine în contextul în care consumul gospodăriilor a reprezentat doar 39,9% din Produsul Intern Brut nominal în anul 2024. Valoarea este aproape identică cu nivelul de 39,8% înregistrat în anul 2005, perioada în care Wen Jiabao formula avertismentele sale celebre. Având în vedere slăbiciunea prelungită a consumului din ultima perioadă, este foarte probabil ca ponderea actuală a consumului casnic în PIB să fi scăzut chiar sub reperul istoric din 2005.

Motivele din spatele acestui blocaj sunt multiple și intens dezbătute de analiști. Printre factorii principali se numără criza imobiliară prelungită, ponderea scăzută a veniturilor gospodăriilor în PIB, efectele psihologice ale pandemiei, schimbările demografice și șomajul ridicat în rândul tinerilor. Roach consideră că elementul definitoriu este lipsa unei rețele de siguranță socială adecvate, adică un sistem public slab de pensii și sănătate. Această carență alimentează o economisire de precauție exagerată, determinându-i pe cetățeni să pună bani deoparte de frică în loc să cheltuiască pe bunuri și servicii curente. Chiar dacă autoritățile au introdus recent măsuri care permit transferul unor beneficii sociale pentru o parte dintre muncitorii migranți, pașii sunt mult prea timizi pentru a elimina nesiguranța financiară a populației.

Criticii sugerează uneori că acest eșec al consumului ar fi doar o iluzie statistică generată de omiterea sprijinului guvernamental pentru educație sau sănătate. Totuși, realitatea structurală rămâne neschimbată, deoarece ponderea consumului casnic în PIB-ul chinez nu a înregistrat progrese reale în ultimele două decenii. Acest regres are două implicații majore și îngrijorătoare pentru stabilitatea globală.

În primul rând, populația chineză nu beneficiază direct de pe urma prosperității naționale. Statul, marile companii publice și entitățile private continuă să rețină o parte disproporționată din câștiguri, lăsând clasa de mijloc în ascensiune fără recompensele promise. În al doilea rând, o activitate internă slabă înseamnă că Beijingul va încerca să își atingă țintele de creștere economică prin vechile metode, apelând din nou la exporturi masive și investiții în infrastructură.

Chiar dacă China și-a redus ținta de creștere a PIB-ului la un interval cuprins între 4,5% și 5,0% pentru anul 2026, dimensiunea actuală a economiei sale este de peste opt ori mai mare decât în 1980. Prin urmare, asaltul exporturilor va avea un impact masiv asupra restului lumii. Datele indică faptul că producția industrială a Chinei ar putea ajunge de la 30% din totalul global la un procent uriaș de 45% până în anul 2030. Un asemenea aflux de mărfuri ieftine va fi greu de tolerat de piețele internaționale. Europa, în mod special, va reacționa probabil prin măsuri dure de protecționism anti-China pentru a-și apăra propriile industrii. Compromisul acceptat de Beijing, menținerea creșterii fără o reformă reală a consumului, riscă să devină cea mai mare amenințare la adresa stabilității economice mondiale.