Locuințele nu mai sunt inaccesibile doar din cauza prețului de vânzare, ci mai ales din cauza creditului bancar. Pentru foarte mulți români, problema reală nu este numai valoarea apartamentului, ci rata lunară. Iar rata lunară este sufocată de dobânzi, comisioane și costuri financiare care împing familia într-o dependență pe 25 sau 30 de ani.

În multe cazuri, din suma totală plătită către bancă, până la 70% reprezintă costul creditului. Practic, omul nu plătește doar locuința, ci plătește încă o locuință băncii. Casa devine aparent a cetățeanului, dar în realitate familia muncește zeci de ani pentru sistemul bancar, nu pentru propria stabilitate.

Această situație lovește direct în tineri și în familiile aflate la început de drum. Salariile nu cresc în același ritm cu prețurile, iar dobânzile mari transformă dorința firească de a avea o casă într-o povară aproape imposibilă. O rată care ar fi trebuit să susțină accesul la proprietate devine mecanism de blocare socială.

Problema nu afectează doar cetățeanul. Afectează întreaga economie. Banii românilor care au venituri și ar putea consuma se duc către bănci, nu către economie. Nu se duc în comerț, servicii, educație, sănătate, turism sau investiții mici de familie. Țara este astfel privată de bunăstare, iar statul este privat de taxe constante rezultate din consum.

Când o familie plătește prea mult către bancă, consumă mai puțin. Când milioane de oameni consumă mai puțin, economia încetinește. Iar când economia încetinește, statul încasează mai puțin TVA, mai puține impozite și mai puține contribuții indirecte. Dobânzile mari nu afectează doar debitorul, ci slăbesc întreaga circulație a banilor în economie.

Mai grav este că statul însuși a devenit sechestrat de bănci. Se împrumută permanent, plătește dobânzi uriașe și ajunge să conducă țara nu în funcție de interesul cetățeanului, ci în funcție de presiunea creditorilor. În loc ca băncile să fie instrumente ale dezvoltării, ele au devenit centre de extracție a avuției naționale.

Acest mecanism ține jos și nivelul real al prețurilor la locuințe. Nu pentru că dezvoltatorii ar fi devenit generoși, ci pentru că piața este sufocată de rate. Din rata plătită de cumpărător, o parte prea mică ajunge efectiv la dezvoltator, constructor, furnizorii de materiale și muncitorii din șantier. Cea mai mare parte este absorbită de bancă.

Asta blochează dezvoltarea construcțiilor. Dezvoltatorii nu pot vinde la prețuri corecte, cumpărătorii nu pot plăti rate suportabile, iar băncile capturează cea mai mare parte din valoarea tranzacției. Rezultatul este o piață imobiliară distorsionată, în care nici cetățeanul nu câștigă, nici economia reală nu se dezvoltă.

Statul trebuie să înțeleagă că locuința nu este un lux, ci o nevoie socială fundamentală. Fără politici publice pentru credite accesibile, garanții pentru tineri, locuințe la prețuri corecte și reducerea costului finanțării, România va continua să-și alunge tinerii din țară.

O țară în care tinerii nu își pot cumpăra o casă este o țară care își pierde viitorul. Iar o țară în care munca cetățenilor se duce mai mult către bănci decât către viața lor este o țară care a predat deja economia reală în mâinile creditorilor.