De fiecare dată când autoritățile anunță producții record la cereale, fermierii ajung să plătească nota de plată. În loc ca aceste anunțuri să fie folosite strategic, ele apasă imediat pe piață și trag prețurile în jos. Cumpărătorii știu că există marfă multă, speculează momentul, iar producătorii sunt forțați să vândă ieftin.

România se laudă cu grâu, porumb și floarea-soarelui, dar exportă prea des materie primă brută. Vindem cereale ieftine și cumpărăm produse alimentare scumpe. Este modelul clasic al unei economii slabe: exportăm resursă neprelucrată și importăm valoare adăugată.

Întrebarea firească este: de ce nu ducem surplusul în producție, procesare și zootehnie? Cerealele ar trebui să hrănească fermele românești de porci, păsări, bovine și ovine. Ar trebui transformate în carne, lapte, ouă, brânzeturi, produse procesate și locuri de muncă.

Acolo se află adevărata valoare. Nu în vagonul de cereale trimis la export, ci în lanțul complet: fermier, procesator, crescător de animale, abator, fabrică, magazin. Fiecare etapă păstrează bani în economie și produce taxe, salarii și dezvoltare locală.

Statul român a abandonat această logică. Nu a construit suficiente centre de colectare, depozitare, procesare și integrare cu zootehnia. Fermierul rămâne singur în fața traderilor, fără capacitate de negociere și fără alternative reale.

O țară serioasă nu își vinde recolta în grabă doar ca să scape de ea. O folosește pentru securitate alimentară, pentru industrie alimentară și pentru creșterea animalelor. România nu are nevoie doar de producții record. Are nevoie de valoare record obținută din propria producție.

Altfel, rămânem într-un paradox absurd: avem cereale, dar importăm carne; avem pământ fertil, dar cumpărăm mâncare scumpă din afară; avem fermieri muncitori, dar îi lăsăm să vândă ieftin și să cumpere scump.

Surplusul agricol nu trebuie să fie o problemă. Trebuie să fie combustibilul renașterii zootehniei românești.