Până la sfârșitul lunii iunie a acestui an, piața globală a înregistrat tranzacții în valoare de aproximativ 3,2 trilioane de dolari în sectorul inteligenței artificiale. Această cifră reprezintă o creștere masivă cu 45 de procente față de perioada similară a anului trecut, conform datelor oficiale furnizate de Dealogic. Asistăm la cel mai intens val de fuziuni și achiziții din ultimul deceniu pentru un interval de șase luni, un fenomen marcat de 44 de mega-tranzacții care au depășit valoarea de 10 miliarde de dolari fiecare. În spatele acestor cifre spectaculoase se ascunde o întrebare fundamentală privitoare la sustenabilitatea pe termen lung a acestui model de dezvoltare economică. Robert Reich este profesor de politici publice la Universitatea din California, Berkeley, și a ocupat funcția de secretar al muncii în administrația americană. Analizele sale, publicate în cărți de succes precum „Saving Capitalism”, se concentrează pe relația structurală dintre salarii, productivitate și echilibrul macroeconomic.

Profesorul american atrage atenția asupra unui paradox structural major pe care entuziaștii tehnologiei din Silicon Valley tind să îl ignore. Întrebarea crucială este legată de capacitatea financiară a populației de a achiziționa aceste produse și servicii inovatoare în condițiile în care automatizarea tinde să elimine milioane de locuri de muncă și să fragilizeze clasa de mijloc. Companiile din sectorul inteligenței artificiale nu pot prospera în absența unei cereri solide din partea consumatorilor, însă această cerere depinde în mod direct de stabilitatea veniturilor obținute de populație prin muncă.

Efectele acestui val masiv de automatizare se manifestă deja vizibil în cadrul economiei globale. Companii mari precum Cisco, Block, Coinbase, HP, IBM și Salesforce au justificat recent valurile lor de disponibilizări în masă prin eficientizarea proceselor cu ajutorul inteligenței artificiale. Această tendință constituie o realitate concretă a economiei actuale, depășind stadiul de simplă ipoteză teoretică. Chiar și liderii din interiorul industriei tehnologice exprimă îngrijorări severe în acest sens. Dario Amodei, directorul executiv al companiei Anthropic, a publicat un memorandum de politică publică în care avertizează că inteligența artificială va genera perturbări pe piața muncii mult mai mari și mai durabile decât orice altă schimbare tehnologică din istoria modernă. În mod similar, cunoscutul investitor Carson Block a prezis că pierderile de locuri de muncă ar putea elimina 15 procente din pozițiile ocupate de lucrătorii înalt calificați în următorii trei ani, generând o criză comparabilă cu cele mai grave momente economice din istoria contemporană.

Dilema centrală provine din funcționarea circuitului economic și a cererii agregate. Dacă tehnologia erodează veniturile clasei de mijloc și ale clasei muncitoare, baza de consumatori se va restrânge inevitabil. Liderii din Silicon Valley oferă ca răspuns ideea reducerii timpului de lucru, argumentând că automatizarea va elibera programul angajaților. Eric Yuan, directorul executiv al Zoom, a sugerat că săptămâna de lucru ar putea fi redusă la trei sau patru zile datorită eficienței superioare. Jamie Dimon, conducătorul JPMorgan Chase, consideră că avansul tehnologic va reduce săptămâna de muncă la trei zile și jumătate, în timp ce Bill Gates a menționat posibilitatea unei săptămâni de doar două zile. Elon Musk a dus acest scenariu la extrem, afirmând că munca va deveni o opțiune personală în următorul deceniu, iar societatea va beneficia de un venit universal ridicat într’o lume fără sărăcie.

Aceste viziuni extrem de optimiste ignoră comportamentul economic elementar al marilor corporații. Companiile private vor reduce timpul de lucru menținând în același timp neschimbate salariile săptămânale sau anuale ale angajaților. O săptămână de lucru de patru zile va fi însoțită de un salariu corespunzător pentru patru zile, iar o săptămână de trei zile va reduce proporțional câștigurile salariale. Lucrătorii vor deveni mai săraci sau vor fi constrânși să își caute locuri de muncă suplimentare doar pentru a-și păstra standardul actual de viață. Datele istorice demonstrează că, deși productivitatea angajaților a crescut constant în ultimele decenii, salariul mediu ajustat la inflație a rămas aproape stagnant. Creșterea valorii generate de fiecare angajat prin tehnologie se acumulează la nivelul capitalului, fără să asigure o creștere automată a veniturilor pentru salariați.

În lipsa unor mecanisme clare de intervenție, profiturile excepționale generate de noua tehnologie se vor concentra într-un segment foarte restrâns de proprietari și acționari. Populația largă va rămâne cu resurse financiare insuficiente pentru a cumpăra ceea ce economia poate produce în masă. Această problemă de distribuție a veniturilor pune în pericol funcționarea stabilă a pieței. Există soluții economice viabile pentru redistribuirea acestor câștiguri de productivitate, precum introducerea unor taxe pe avere dedicate finanțării infrastructurii sociale, crearea unui fond suveran național care să dețină o parte din acțiunile companiilor de tehnologie și să distribuie dividende anuale tuturor cetățenilor, sau implementarea unui venit de bază universal finanțat din impozite aplicate profiturilor marilor corporații.

Dificultatea majoră provine din lipsa voinței politice necesare pentru implementarea reformelor, modelele economice și soluțiile tehnice fiind deja disponibile. Managerii și investitorii din sectorul tehnologic trebuie să conștientizeze rapid că supraviețuirea propriilor afaceri depinde de existența unei mase critice de cumpărători cu venituri sigure. Fără o corelare directă între saltul productivității și puterea de cumpărare a cetățenilor, investițiile masive de trilioane de dolari în inteligența artificială riscă să destabilizeze fundamentele economiei globale.