Faptul că România se află la limita inferioară a categoriei recomandate investițiilor nu reprezintă o performanță. Este o situație catastrofală pentru o țară membră a Uniunii Europene, cu resurse importante, milioane de oameni care muncesc și un sector privat care a demonstrat că poate produce, exporta și concura internațional.
Politicienii se laudă că România nu a fost retrogradată. Dar aceasta este asemenea unui elev aflat permanent în pragul corigenței care sărbătorește pentru că încă nu a repetat anul. Problema nu este că ultima notă nu a fost mai mică. Problema este cum am ajuns atât de jos.
Ratingul reflectă vulnerabilitățile finanțelor publice: deficite bugetare mari, datorie în creștere, costuri importante de finanțare și neîncredere în capacitatea statului de a-și disciplina cheltuielile. Nu antreprenorul român a produs aceste dezechilibre. Nu salariatul din economia privată a construit deficitul bugetar.
În timp ce mediul privat produce valoare, statul consumă o parte tot mai mare din energia economică a națiunii. Statul român funcționează tot mai mult asemenea unui parazit economic: extrage taxe, se împrumută, rostogolește datorii și întreține o administrație supradimensionată, fără ca serviciile oferite cetățeanului să fie proporționale cu resursele consumate.
Iar nota de plată ajunge tot la cei care produc: prin taxe mai mari, dobânzi ridicate, inflație, investiții sacrificate și datorii transferate generațiilor următoare.
De aceea, ratingul actual nu trebuie prezentat triumfalist. Este radiografia unui eșec al administrării statului român.
România are antreprenori, angajați și companii capabile să creeze prosperitate. Are resurse și o poziție economică privilegiată în interiorul Uniunii Europene.
Catastrofa este că, peste această economie care încearcă să alerge, am construit un stat care îi consumă energia pentru a-și finanța propria ineficiență.
