Nicușor Dan nu are nicio soluție reală pentru actuala criză politică. Dar problema este mult mai profundă decât incapacitatea unui singur om. România traversează de aproximativ cinci ani o succesiune de crize care nu mai sunt conjuncturale, ci structurale.
Am trecut din criza sanitară în criza energetică, apoi în criza inflației, în criza bugetară și, în final, într-o criză profundă de încredere în instituțiile statului. Deficitele s-au acumulat, datoria publică a crescut, aparatul administrativ a rămas supradimensionat și ineficient, iar investițiile care ar fi trebuit să crească productivitatea economiei au fost prea puține sau prost orientate.
Statul cheltuiește structural mai mult decât își permite economia. Se împrumută pentru a acoperi dezechilibrele, apoi plătește dobânzi tot mai mari, ceea ce pune o presiune suplimentară asupra bugetului. Este un cerc vicios pe care nicio schimbare de persoane nu îl poate opri fără reforme profunde.
În același timp, România pierde populație activă, natalitatea este redusă, infrastructura publică rămâne deficitară, iar cetățenii și companiile sunt chemați periodic să suporte costurile deciziilor politice greșite.
La 36 de ani de la Revoluție, România riscă să ajungă la cea mai dură formă de resetare: incapacitatea statului de a-și mai finanța actualul model.
Falimentul statului nu este o soluție pe care trebuie să ne-o dorim. Dar, dacă politicienii refuză reformele, poate deveni mecanismul brutal prin care realitatea economică le va impune.
Problema României nu mai este cine guvernează. Problema este că modelul după care funcționează statul nu mai poate continua.
