România a avut în ultimele două decenii un avantaj important pe care nu a știut să îl transforme suficient în dezvoltare: propria monedă și, implicit, propria politică monetară.
Polonia este un exemplu relevant. Păstrarea zlotului i-a oferit o marjă suplimentară de adaptare a politicii monetare la propria economie. România ar fi putut utiliza mai bine avantajele leului pentru susținerea creditării productive, capitalizarea economiei, investiții și reducerea decalajelor față de statele dezvoltate ale Uniunii Europene. Evident, moneda nu poate substitui productivitatea și reformele, iar crearea excesivă de bani produce inflație.
De aceea, masa monetară trebuie să evolueze în raport cu economia reală: producția, investițiile, capacitatea de muncă și necesarul de schimburi. Moneda suplimentară poate susține expansiunea numai atunci când în spatele ei apare suplimentar producție. Altfel, rezultatul este creșterea prețurilor.
În aceste condiții, anunțurile politice privind apropierea aderării României la zona euro sunt, în opinia mea, nerealiste. România nu îndeplinește în prezent condițiile economice pentru o asemenea trecere, iar problema fundamentală rămâne disciplina fiscal-bugetară.
Chiar dacă astăzi am începe o stabilizare serioasă a cheltuielilor publice, consider că orizontul realist pentru euro ar fi mai degrabă de 10–15 ani decât de câțiva ani. Iar acest scenariu presupune tocmai ceea ce clasa politică românească refuză de decenii: disciplină bugetară, reducerea risipei și politici consecvente.
Intrarea prematură în zona euro ar însemna renunțarea la un instrument de ajustare înainte ca decalajele structurale să fie suficient reduse. Politica monetară ar fi stabilită pentru ansamblul zonei euro, inclusiv pentru economii mature ale căror necesități sunt diferite de cele ale unei economii aflate încă în proces de convergență.
Problema României nu este că încă avem leul. Problema este că nu am știut să folosim suficient avantajul de a-l avea.
Euro trebuie să fie rezultatul convergenței economice, nu instrumentul prin care sperăm că aceasta se va produce.
