Fondurile PNRR intră în România în euro, însă cea mai mare parte a cheltuielilor publice interne este realizată în lei. Constructorii își plătesc angajații în lei, taxele sunt achitate în lei, iar furnizorii locali facturează predominant în moneda națională. Ce se întâmplă atunci cu valuta?
În opinia autorului, acest mecanism nu este accidental. Intrările de valută prin PNRR și prin alte împrumuturi externe contribuie, cu bună știință, la susținerea unei economii care are nevoie permanentă de euro pentru a-și finanța importurile. Valuta intră în sistem, cheltuielile publice sunt efectuate în lei, iar cererea suplimentară generată în economie se transferă parțial către bunuri produse în alte state.
Circuitul este simplu:
euro intră în România → statul cheltuiește lei → cresc veniturile și consumul → cresc importurile → economia utilizează valuta pentru plata acestora.
Problema este că acest model nu poate fi sustenabil pe termen lung dacă importurile sunt finanțate tot mai mult prin datorie. Împrumutul nu înlocuiește producția. El doar amână momentul în care dezechilibrul trebuie corectat.
Dacă România acumulează o datorie pe care economia nu mai poate genera suficiente venituri pentru a o rambursa, pierderea nu va aparține numai debitorului. Și creditorii, și companiile din statele exportatoare pot pierde o piață importantă.
De aceea, o relație economică sănătoasă între state nu ar trebui construită predominant pe mecanismul „noi vă vindem, voi vă împrumutați ca să cumpărați”.
Soluția sustenabilă este dezvoltarea producției interne și a schimburilor comerciale: România să poată cumpăra din exterior pentru că produce și vinde, nu pentru că se împrumută permanent.
Comerțul creează reciprocitate. Datoria excesivă creează dependență. Iar fără capacitate productivă internă, finanțarea externă nu rezolvă dezechilibrul, ci îl poate prelungi.
