România contractează anual împrumuturi importante în euro, deși o mare parte din cheltuielile statului sunt efectuate în lei. Constructorii, funcționarii, furnizorii locali și numeroase materiale și servicii sunt plătite în moneda națională. Apare astfel o întrebare legitimă: de ce trebuie statul să împrumute valută pentru cheltuieli realizate în lei?
Răspunsul poate fi găsit și în dezechilibrul extern al economiei românești.
Atunci când statul se împrumută în euro pe piețele internaționale, în economie intră valută. Pentru efectuarea cheltuielilor interne, finanțarea este transformată în lichiditate în lei, în timp ce intrările valutare contribuie, direct sau indirect, la poziția valutară și la rezervele internaționale.
În paralel, România înregistrează deficite comerciale importante. Economia are permanent nevoie de euro pentru plata automobilelor, utilajelor, energiei, medicamentelor, produselor electronice și a numeroase alte importuri.
Se formează astfel un circuit macroeconomic mai puțin vizibil:
statul împrumută valută → cheltuiește lei → stimulează cererea internă → o parte din cerere se transformă în importuri → economia utilizează valuta pentru plata acestora.
Prin urmare, chiar dacă destinația contabilă a unui împrumut este finanțarea deficitului bugetar sau a unei investiții publice, efectul său macroeconomic poate fi și finanțarea indirectă a deficitului extern.
Intrările constante de valută contribuie totodată la reducerea presiunii asupra cursului leului. Fără fonduri europene, investiții străine și împrumuturi externe, un deficit comercial persistent ar exercita o presiune mai mare asupra monedei naționale.
Aceasta ridică o întrebare importantă de politică economică: cât din îndatorarea externă a României finanțează dezvoltarea și cât susține, în realitate, un model economic dependent de importuri?
