România dezvoltă o relație tot mai strânsă între finanțele statului și sistemul financiar. Băncile rezidente dețin aproximativ o cincime din datoria guvernamentală, iar fondurile de pensii, fondurile de investiții, asigurătorii și alte instituții financiare dețin încă aproape o cincime. Împreună, sectorul financiar intern ajunge astfel să fie expus la o parte foarte importantă din datoria statului.
În literatura economică, această interdependență este cunoscută drept „sovereign-bank nexus”: statul depinde de bănci pentru finanțarea deficitului, iar băncile devin, la rândul lor, dependente de capacitatea statului de a-și onora obligațiile.
Problema apare atunci când datoria crește accelerat. O deteriorare a bonității statului poate reduce valoarea titlurilor publice aflate în bilanțurile instituțiilor financiare și poate majora costurile de finanțare. În sens invers, o criză bancară poate obliga statul să intervină pentru protejarea stabilității sistemului financiar. Astfel, riscul poate circula în ambele direcții.
Există și un efect economic mai puțin vizibil. Atunci când băncile găsesc atractiv să finanțeze statul prin titluri considerate cu risc redus, apare pericolul diminuării stimulentului de a acorda credite companiilor și investițiilor productive. Statul poate ajunge astfel să concureze economia privată pentru capital.
Fondurile de pensii ridică o problemă suplimentară: o parte importantă din economiile pentru pensie ale românilor ajunge investită în obligațiunile propriului stat. Aceasta nu reprezintă în sine o anomalie, dar concentrarea excesivă mărește dependența dintre stabilitatea finanțelor publice și economiile populației.
Un sistem financiar sănătos trebuie să poată finanța statul fără să devină captivul acestuia. Cu cât datoria publică crește și se concentrează în bilanțurile instituțiilor financiare, cu atât granița dintre riscul statului și riscul sistemului financiar devine mai subțire.
