România este una dintre puținele țări europene care dispune simultan de acces la Marea Neagră, peste 1.000 km de Dunăre navigabilă, tradiție în construcția de nave, industrie siderurgică, universități tehnice și forță de muncă specializată. Cu toate acestea, industria navală românească pierde teren, în timp ce alte state tratează construcția de nave ca pe un sector strategic.
Problema nu este nouă. În articolul „Going Global. Focus Shipbuilding Industry in Romania”, publicat în 2009 în The Romanian Economic Journal, cercetătorii Dorel Paraschiv, Andreea Cărăgin și Ana Maria Marinoiu, de la Academia de Studii Economice din București, analizau avantajele competitive ale construcțiilor navale românești. Autorii subliniau poziția strategică a României, accesul la Dunăre și Marea Neagră, existența șantierelor navale și tradiția de peste 160 de ani în domeniu.
Studiul arăta că România dispunea de un adevărat ecosistem: șantiere la Galați, Brăila, Turnu-Severin, Giurgiu, Constanța, Mangalia și Tulcea, dar și de cercetare, proiectare și învățământ superior specializat. Autorii menționau explicit Facultatea de Nave de la Universitatea „Dunărea de Jos”, institutul de cercetare-proiectare ICEPRONAV și birourile de proiectare navală concentrate în special la Galați.
Cu alte cuvinte, România nu pornea de la zero. Avea oameni, infrastructură, tradiție și poziție geografică.
Cincisprezece ani mai târziu, OECD confirmă însă dimensiunea declinului. În raportul Peer Review of the Romanian Shipbuilding Industry, publicat în 2024, organizația arată că România ajunsese în 2016 la 21% din finalizările de nave analizate la nivelul UE, măsurate în CGT, dar în 2022 ponderea coborâse la numai 2%. OECD constată, de asemenea, dificultăți în atragerea forței de muncă, probleme de productivitate și inovare și, extrem de important, absența unei componente guvernamentale distincte dedicate construcțiilor navale.
Aceasta este, în fond, problema României: nu lipsa potențialului, ci lipsa strategiei.
Construcția navală nu înseamnă doar sudarea unui corp de navă. În spatele unei nave există siderurgie, motoare, instalații electrice, automatizări, pompe, cabluri, software, proiectare, cercetare, mobilier, transport și sute de furnizori. Un șantier naval generează un întreg lanț de valoare.
Mai mult, statul român este unul dintre cei care ar trebui să susțină continuitatea acestei industrii. România are nevoie de nave militare, nave de patrulare, remorchere, nave logistice și alte ambarcațiuni pentru instituțiile publice. Comenzile industriei de apărare ar trebui folosite inteligent pentru menținerea capacității industriale interne, completând comenzile comerciale private.
În loc să construim acest ecosistem, suprataxăm munca, pierdem specialiști și permitem deteriorarea capacităților industriale. Companiile globale pot muta producția. Inginerii și muncitorii calificați pot pleca. Un șantier naval însă, odată pierdut, se reconstruiește foarte greu.
În 2009, cercetătorii români descriau avantajele care puteau transforma România într-un competitor naval important. În 2024, OECD descria declinul și recomanda practic ceea ce statul ar fi trebuit să facă de mult: o strategie dedicată industriei navale.
România nu duce lipsă de resurse, poziție geografică sau inteligență tehnică. Duce lipsă de o politică economică prin care acestea să fie transformate în produse complexe și prosperitate.
Iar când o țară care are Dunărea și Marea Neagră ajunge să-și piardă industria navală, problema nu mai poate fi pusă pe seama geografiei. Este o problemă de guvernare.
