Ani întregi, românilor li s-a vorbit despre PNRR ca despre marea șansă financiară a României. Jaloane, reforme, condiționalități și miliarde europene au ocupat permanent spațiul public. Aproape fiecare decizie importantă a fost justificată prin sintagma devenită deja celebră: „așa ne cere PNRR”.
Cifrele merită însă puse una lângă alta.
Comisia Europeană arată că, după cea de-a patra plată, fondurile ajunse în România prin Mecanismul de Redresare și Reziliență însumează aproximativ 12,97 miliarde de euro. Planul actual are o finanțare de 21,41 miliarde de euro, din care 13,57 miliarde sunt granturi și 7,84 miliarde sunt împrumuturi.
Aproape 13 miliarde de euro încasați. O sumă importantă, fără îndoială.
Dar în aceeași perioadă România a cunoscut o creștere uriașă a îndatorării. La sfârșitul anului 2021, datoria externă totală era de aproximativ 134 de miliarde de euro, iar în 2026 a trecut de 230 de miliarde de euro.
Așadar, în timp ce întreaga dezbatere publică era concentrată obsesiv asupra miliardelor din PNRR, datoria externă totală a economiei românești creștea cu aproape 100 de miliarde de euro.
Trebuie făcută o distincție importantă: datoria externă totală nu reprezintă exclusiv datoria Guvernului. Ea cuprinde administrația publică, băncile și alte sectoare ale economiei. Dar chiar și cu această precizare, diferența de ordin de mărime ar trebui să provoace o discuție publică mult mai serioasă decât cea pe care am avut-o până acum.
PNRR a devenit perdeaua perfectă de fum
Problema nu este că România a accesat bani prin PNRR. Orice finanțare avantajoasă care produce infrastructură, capacități productive și dezvoltare trebuie folosită.
Problema este disproporția dintre atenția acordată PNRR și aproape completa lipsă de interes public pentru procesul general de îndatorare.
Pentru aproximativ 13 miliarde de euro am acceptat sute de jaloane și ținte, am modificat legislație, am reorganizat sectoare economice și am purtat ani întregi dezbateri politice.
În paralel, România s-a îndatorat masiv prin mecanismele obișnuite ale statului, iar aceste zeci de miliarde nu au beneficiat nici pe departe de aceeași atenție publică.
De aici apare întrebarea incomodă: nu cumva PNRR a funcționat și ca o extraordinară diversiune politică?
Românii au fost ținuți ocupați discutând despre câteva miliarde condiționate de reforme, în timp ce problema cu adevărat mare se desfășura în fundal: deteriorarea finanțelor publice și creșterea accelerată a datoriei.
Unde este dezvoltarea corespunzătoare acestei îndatorări?
Împrumutul nu este rău în sine. Un stat se poate împrumuta pentru autostrăzi, căi ferate, centrale electrice, irigații, industrie, educație sau infrastructură strategică. Dacă banii împrumutați măresc capacitatea productivă, generațiile următoare primesc atât datoria, cât și activele care permit rambursarea ei.
Întrebarea fundamentală pentru România este alta:
Ce capacitate economică suplimentară am construit pentru această creștere enormă a îndatorării?
Unde sunt marile capacități industriale noi? Unde sunt capacitățile energetice care să le înlocuiască pe cele eliminate? Unde este infrastructura care să producă saltul de productivitate corespunzător banilor cheltuiți?
România continuă să aibă deficite bugetare foarte mari, iar Comisia Europeană estimează că datoria guvernamentală va continua să crească în următorii ani.
Acesta este adevăratul pericol: să consumăm astăzi și să trimitem factura generațiilor următoare.
Haosul permanent nu mai poate fi ignorat
De 36 de ani, România pare prinsă într-o succesiune nesfârșită de reforme, restructurări, privatizări, închideri, reorganizări și împrumuturi.
Ni se spune permanent că următoarea reformă va rezolva problema creată de reforma precedentă.
Industria a fost redusă dramatic. Capacități energetice sunt închise înainte ca alternativele să fie suficiente. Deficitele cresc. Importurile acoperă tot mai multe nevoi. Datoria se acumulează.
La un moment dat, simpla invocare a prostiei sau incompetenței nu mai este suficientă pentru a liniști societatea.
Dacă învârți permanent apa într-un pahar, menții turbulența. Dacă încetezi să intervii, după un timp apa se liniștește.
În România, însă, cineva pare să învârtă permanent paharul.
Haosul nu se reduce. Se amplifică.
Până și dacă deciziile economice ar fi luate prin aruncarea unei monede, statistic ar trebui să existe suficiente situații în care rezultatul să fie favorabil. Când timp de decenii observi repetarea unor decizii care slăbesc capacitatea productivă, cresc dependența și măresc îndatorarea, întrebarea dacă avem doar incompetență sau un sistem care produce metodic aceste rezultate devine legitimă.
Nu putem demonstra existența unui „plan secret” numai din aceste cifre. Dar putem și trebuie să întrebăm cine beneficiază de această arhitectură economică și de ce rezultatul ei se repetă atât de constant.
Adevărata discuție abia acum ar trebui să înceapă
PNRR trebuie evaluat proiect cu proiect: ce am construit, cât a costat, ce productivitate generează și câți dintre banii primiți reprezintă granturi, respectiv împrumuturi.
Dar aceeași transparență trebuie cerută pentru întreaga datorie.
Românii trebuie să știe nu numai câți bani „europeni” au venit, ci și cât s-a împrumutat România, unde s-au dus banii, ce active au rămas în urma lor și cine va plăti factura.
Adevărata poveste economică a ultimilor ani nu este doar PNRR.
Este povestea unei țări care a discutat enorm despre aproximativ 13 miliarde de euro primiți printr-un mecanism european, în timp ce datoria externă totală a economiei a crescut cu aproape 100 de miliarde de euro.
Iar când cifrele sunt puse astfel pe masă, întrebarea nu mai este doar ce am făcut cu PNRR.
Întrebarea este ce am făcut cu România.
