Există momente în istoria economică a României care demonstrează că această țară a fost capabilă nu doar să importe tehnologie, ci să o creeze. Industria Aeronautică Română – IAR Brașov este unul dintre cele mai impresionante exemple.
Înființată în 1925, fabrica s-a dezvoltat într-un ritm remarcabil. În 1939, IAR devenise un concern aeronautic capabil să producă structuri de avioane, motoare, aparatură de bord și instalații de armament. Nu vorbim despre o simplă linie de asamblare, ci despre un ecosistem industrial care combina proiectarea, ingineria și producția.
Între 1927 și 1944, IAR a produs peste 1.000 de avioane și aproximativ 2.000 de motoare. În 1942, fabrica avea circa 7.000 de angajați și ajunsese să producă, în medie, un avion pe zi. Printre realizările sale s-au aflat avioanele IAR 80 și IAR 81, dar și numeroase alte aparate realizate după concepții românești sau sub licență.
Aceasta este România pe care ar trebui să o cunoaștem și să o respectăm: o țară care, într-o epocă în care aviația reprezenta vârful tehnologiei mondiale, reușise să formeze ingineri, muncitori specializați și capacități industriale capabile să construiască avioane și motoare.
După 1945, această traiectorie a fost însă brutal întreruptă.
În contextul ocupației sovietice și al instaurării economiei comuniste, producția de avioane la IAR Brașov a fost oprită, iar marea uzină aeronautică a fost transformată treptat în fabrică de tractoare. Literatura tehnică românească descrie perioada 1945–1968 drept una de „supraviețuire” pentru tradiția aeronautică, după transformarea IAR Brașov și trecerea la economia centralizată.
România nu a pierdut atunci numai producția unor modele de avion. A fost ruptă continuitatea unui întreg ecosistem tehnologic. Inginerii, proiectarea, furnizorii, utilajele, experiența acumulată și generațiile succesive de specialiști reprezentau un capital industrial pe care banii singuri nu îl puteau reconstrui.
Este cu atât mai important de spus că industria aeronautică românească nu a dispărut definitiv. Tradiția a fost reluată în 1968 la Ghimbav. Ulterior, România a produs sute de elicoptere, avioane, planoare și motoplanoare, inclusiv peste 200 de elicoptere IAR-316B Alouette III și 167 de elicoptere Puma. O parte importantă a producției a mers la export.
Această revenire demonstrează tocmai valoarea școlii românești de inginerie.
Dar rămâne întrebarea contrafactuală: unde ar fi fost România astăzi dacă dezvoltarea începută în anii 1920 nu ar fi fost întreruptă după război?
Marile industrii nu se construiesc într-un mandat electoral. Ele se construiesc în generații. IAR Brașov ne oferă două lecții simultan: România a demonstrat că poate construi industrie de înaltă tehnologie, dar istoria ne arată și cât de repede poate fi pierdută o asemenea capacitate atunci când continuitatea industrială este sacrificată.
O țară prosperă nu este aceea care cumpără tot ceea ce are nevoie. Este aceea care păstrează cunoașterea, formează ingineri și are capacitatea de a transforma inteligența propriilor oameni în produse complexe pe care restul lumii dorește să le cumpere.
