Inflația nu reprezintă doar creșterea unor prețuri afișate pe raft. Ea înseamnă pierderea puterii de cumpărare a banilor și, implicit, diminuarea prosperității acumulate prin muncă și economisire.
Dacă veniturile unei persoane cresc cu 5%, iar prețurile cresc cu 10%, aceasta nu devine mai bogată, ci mai săracă în termeni reali. Același mecanism afectează economiile populației. O sumă de 100.000 de lei păstrată ani de zile nu mai poate cumpăra aceeași cantitate de bunuri și servicii atunci când nivelul general al prețurilor crește.
Inflația funcționează astfel asemenea unei taxe nevăzute. Nu apare distinct pe fluturașul de salariu și nu este votată anual în Parlament, dar efectele sale sunt resimțite zilnic la supermarket, la plata facturilor, la achiziția unei locuințe sau atunci când o familie încearcă să economisească.
Mai grav este că inflația lovește disproporționat. Persoanele cu venituri mici consumă o parte mai mare din venit pentru alimente, energie și alte necesități și dispun de mai puține posibilități de a-și proteja economiile prin investiții. Pentru acestea, creșterea prețurilor poate însemna reducerea directă a nivelului de trai.
Există însă și un efect instituțional.
Moneda reprezintă un contract de încredere între cetățean și stat. Oamenii acceptă bani pentru munca lor deoarece au încredere că aceștia își vor păstra într-o măsură rezonabilă valoarea. Atunci când această valoare este erodată persistent, este afectată nu doar averea populației, ci și încrederea în instituțiile responsabile pentru stabilitatea economică.
De aceea, stabilitatea prețurilor nu este o problemă tehnică rezervată economiștilor și băncilor centrale. Este una dintre condițiile fundamentale ale prosperității.
Un stat care nu reușește să protejeze valoarea banilor cetățenilor riscă, în timp, să piardă și ceva mult mai greu de recuperat: încrederea lor.
