România are nevoie de un mecanism prin care resursele sistemului bancar să fie orientate într-o măsură mai mare către finanțarea economiei productive. Statul poate facilita acest proces fără să înlocuiască băncile și fără să decidă administrativ cine trebuie să primească un credit. Un model relevant este cel utilizat în Statele Unite prin Small Business Administration, unde statul preia o parte din risc, iar banca păstrează responsabilitatea analizei și finanțării proiectului.

În Statele Unite, Small Business Administration (SBA) este o agenție federală a Guvernului SUA, creată pentru sprijinirea întreprinderilor mici și facilitarea accesului acestora la finanțare, contracte publice, consultanță și programe de dezvoltare economică.

Unul dintre principalele sale instrumente este garantarea unei părți din creditele acordate de băncile comerciale întreprinderilor mici.

Banca analizează firma și proiectul, acordă efectiv creditul și păstrează relația cu debitorul. SBA nu finanțează direct compania, ci garantează o parte importantă din credit, reducând astfel riscul suportat de bancă. În programul SBA 7(a), garanția ajunge la 85% pentru creditele de până la 150.000 de dolari și la 75% pentru creditele care depășesc această valoare. Creditele pot finanța inclusiv achiziția de utilaje, echipamente, clădiri și capital de lucru.

Dacă firma nu mai poate rambursa creditul, banca încearcă recuperarea sumelor conform procedurilor programului, iar SBA acoperă partea garantată din pierderea eligibilă.

În practică, numai o parte redusă a garanțiilor ajunge să fie executată. În anul fiscal 2024, valoarea garanțiilor cumpărate de SBA în cadrul programului 7(a) Regular a reprezentat aproximativ 1,43% din soldul principal al creditelor active. Până la 30 iunie 2025, rata era de aproximativ 1,37%. Indicatorul este calculat valoric, nu ca procent din numărul firmelor. Rata sumelor trecute efectiv pe pierdere a fost și mai redusă, de aproximativ 0,55% în 2024. SBA urmărește separat inclusiv recuperările ulterioare.

Mecanismul permite finanțarea unor firme care au proiecte viabile, dar care nu dispun de suficiente garanții sau prezintă un risc prea ridicat pentru creditarea bancară obișnuită.

Modelul nu obligă băncile să acorde credite și nici nu transferă integral riscul către stat. Banca păstrează o parte din risc și, prin urmare, are interesul să selecteze proiecte solide. Statul intervine doar pentru a reduce riscul suficient încât finanțarea sectorului privat să devină atractivă pentru sistemul bancar.

Practic, statul nu înlocuiește banca, ci folosește capacitatea de creditare a băncilor private și își asumă o parte din risc pentru a direcționa mai mult capital către întreprinderi și investiții productive.

Statele Unite au mers chiar mai departe în 2026. Prin programul Made in America Loan Guarantee, SBA a majorat până la 90% garanția federală pentru anumite finanțări destinate producătorilor americani, tocmai pentru investiții în echipamente, modernizarea fabricilor, stocuri și extinderea capacităților de producție interne. Logica este simplă: dacă statul consideră producția strategică, reduce riscul finanțării acesteia și mobilizează capital privat în loc să încerce să înlocuiască băncile.

În România, sistemul bancar finanțează într-o proporție foarte mare statul

Problema României este că o parte foarte importantă a capacității sistemului bancar este absorbită de finanțarea statului. Comisia Europeană constată în raportul publicat la 3 iunie 2026 că băncile românești au cea mai mare pondere din Uniunea Europeană a titlurilor de stat interne în totalul activelor bancare și că această expunere a crescut în 2025.

În același timp, România are o intermediere financiară foarte redusă. BNR arăta că nivelul creditului bancar acordat sectorului privat era de numai 24% din PIB, cel mai redus nivel din Uniunea Europeană la momentul analizei. Comisia Europeană arată și în raportul de țară din 2026 că accesul la finanțare continuă să reprezinte o problemă pentru întreprinderile românești: firmele se bazează într-o proporție mai mare decât media europeană pe resurse proprii, iar 10,2% dintre firme declarau în 2025 că se confruntă cu constrângeri de finanțare, față de 6,1% în UE.

Avem astfel un paradox: există un sistem bancar lichid și profitabil, dar o parte importantă a resurselor sale finanțează deficitul public, în timp ce întreprinderile care doresc să investească, să cumpere utilaje, să construiască fabrici sau să își extindă producția întâmpină dificultăți în accesarea capitalului.

Situația este favorizată și de arhitectura prudențială. Titlurile de stat pot beneficia de un tratament de risc foarte avantajos, în timp ce un credit acordat unei întreprinderi presupune analiză, garanții, consum de capital, monitorizare și risc de nerambursare. Pentru bancă poate deveni astfel mai simplu și mai atractiv să finanțeze deficitul bugetar decât o investiție productivă.

România are nevoie de două mecanisme complementare

Primul trebuie să fie un sistem extins de garantare a creditelor pentru investiții productive, inspirat din modelul SBA. Garanțiile trebuie orientate în primul rând către investiții care creează capacități economice: utilaje, fabrici, tehnologizare, procesarea materiilor prime, agricultură productivă, energie, infrastructură economică și activități de export.

Statul nu trebuie să aleagă câștigătorii și nici să acorde creditele. Banca trebuie să facă analiza economică și să suporte o parte din risc. Statul poate însă garanta o parte suficientă din finanțare pentru ca un proiect productiv bun să poată concura, din perspectiva băncii, cu achiziția unui titlu de stat.

Al doilea mecanism trebuie să vizeze reducerea graduală a concentrării excesive a sistemului bancar pe datoria publică. România trebuie să deschidă inclusiv la nivel european discuția privind introducerea unor limite prudențiale sau a unor cerințe suplimentare pentru expunerile foarte mari ale băncilor asupra datoriei propriului stat.

Nu trebuie interzisă cumpărarea titlurilor de stat. Ele reprezintă instrumente legitime pentru administrarea lichidității și a riscului. Dar nici nu este sănătos ca reglementarea să permită concentrarea excesivă a bilanțurilor bancare pe un singur debitor doar pentru că acel debitor este statul.

O eventuală limitare trebuie introdusă gradual și predictibil, astfel încât să nu destabilizeze piața titlurilor de stat sau bilanțurile băncilor. Scopul nu trebuie să fie obligarea băncilor să acorde credite neperformante, ci corectarea stimulentelor economice care fac astăzi finanțarea statului mai atractivă decât finanțarea producției.

România trebuie să creeze condițiile în care creditarea unei fabrici, achiziția unei linii tehnologice, dezvoltarea unei capacități de producție sau finanțarea unui exportator să devină atractive pentru sistemul financiar.

Capitalul bancar trebuie să participe într-o măsură mult mai mare la formarea capitalului productiv. Statul poate garanta o parte din riscul economiei, dar nu trebuie să absoarbă permanent resursele financiare care ar putea finanța dezvoltarea acesteia.