Investițiile publice sunt necesare pentru dezvoltarea unei economii, dar nu sunt suficiente pentru a susține prosperitatea unei națiuni. Statul poate construi autostrăzi, căi ferate, spitale sau rețele de utilități, însă acestea trebuie să fie însoțite de investiții private care produc bunurile și serviciile cerute de populație.
Mecanismul economic este relativ simplu. O investiție publică introduce bani în economie prin achiziții de materiale, servicii și plata salariilor. Veniturile obținute se transformă ulterior, prin efectul multiplicator, în consum suplimentar.
Problema apare atunci când creșterea cererii agregate nu este însoțită de o creștere corespunzătoare a ofertei agregate interne.
Dacă populația dispune de mai mulți bani, dar economia națională nu produce suficiente automobile, alimente, electronice, îmbrăcăminte, materiale sau alte bunuri solicitate, diferența va fi acoperită prin importuri. O parte din stimulul fiscal acordat economiei se „scurge” astfel în exterior.
Consecința poate fi deteriorarea balanței comerciale: importurile cresc mai repede decât exporturile, deficitul comercial se adâncește, iar necesarul de finanțare externă poate crește. Dacă simultan statul finanțează investițiile și deficitele prin împrumuturi externe, vulnerabilitatea economiei devine și mai mare.
De aceea, politica economică nu trebuie redusă la întrebarea „Cât investește statul?”, ci trebuie să urmărească și câtă capacitate productivă creează economia.
Investițiile publice trebuie să construiască infrastructura, iar investițiile private trebuie să transforme infrastructura, capitalul și munca în producție competitivă.
O economie sănătoasă are nevoie de ambele. Fără investiții publice, infrastructura devine o frână pentru dezvoltare. Fără investiții private și producție internă, stimularea consumului riscă să finanțeze producția și locurile de muncă din alte țări.
Prosperitatea apare atunci când cererea internă crește împreună cu capacitatea națională de a produce.
