Industria metalurgică românească nu s-a prăbușit singură. A fost slăbită treptat, prin decizii politice proaste, privatizări discutabile, lipsă de investiții, costuri energetice mari și abandonarea interesului național. După 1989, România a trecut de la o economie industrială la una de consum, în care am închis fabrici și am deschis malluri.
Metalurgia era o ramură strategică. Fără oțel, aluminiu, fontă și produse metalurgice nu poți vorbi serios despre construcții, infrastructură, apărare, energie sau industrie grea. O țară care nu mai produce metal devine dependentă de alții pentru propria dezvoltare.
În loc să modernizeze combinatele, statul român le-a lăsat să se degradeze. Apoi le-a vândut ieftin, de multe ori cu datorii șterse, active subevaluate și mii de oameni trimiși acasă. SIDEX Galați, cel mai mare combinat siderurgic al țării, a fost privatizat în 2001, iar numărul de angajați a scăzut masiv în anii următori.
Cine a avut interesul? În primul rând, cei care au câștigat din lichidarea activelor: rețele politice, grupuri de interese, cumpărători strategici, intermediari și speculatori imobiliari. În al doilea rând, concurența externă, care nu avea niciun motiv să dorească o Românie puternic industrializată. O Românie care producea oțel era concurent. O Românie care importă oțel este client.
A existat și o justificare oficială: industria era energofagă, ineficientă, poluantă și greu de susținut. O parte era adevărată. Dar soluția nu era demolarea, ci retehnologizarea. Alte state și-au protejat capacitățile strategice. România le-a abandonat.
În spatele închiderii industriei metalurgice nu trebuie căutată o singură mână nevăzută, ci o combinație toxică: prostie politică, corupție, obediență externă, lipsă de patriotism economic și interese private hrănite din distrugerea avuției publice.
Astăzi vedem rezultatul. Importăm masiv, construim mai scump, producem mai puțin și depindem de piețe externe pentru materiale fundamentale. România nu a pierdut doar fabrici. A pierdut competență, meserii, orașe industriale și capacitatea de a-și susține singură dezvoltarea.
Adevărata întrebare nu este doar cine a închis industria metalurgică. Întrebarea este cine a profitat din această închidere și de ce statul român nu a apărat una dintre cele mai importante resurse strategice ale sale.
