Discursul oficial de la Beijing promovează intens o narațiune clară: succesul răsunător al sectorului manufacturier chinez reflectă excelența tehnologică și inovația autohtonă. Recent, la evenimentul „Summer Davos” din Dalian, premierul Li Qiang a respins ferm acuzațiile internaționale privind ajutoarele de stat, afirmând că guvernul chinez dispune de resurse financiare limitate și nu își poate permite să susțină astfel de costuri. Această perspectivă, preluată pe larg în publicații economice internaționale precum Financial Times, pune accentul pe cheltuielile masive de cercetare și dezvoltare realizate de companii în domenii strategice, de la baterii electrice până la tehnologii de comunicații avansate. Totuși, această explicație omite structura profundă a economiei globale, o eroare de analiză pe care renumitul economist Michael Pettis o demontează cu argumente macroeconomice solide.

Michael Pettis este profesor de finanțe la Universitatea din Beijing și membru senior în cadrul organizației Carnegie Endowment for International Peace. Coautor al volumului de succes „Trade Wars Are Class Wars”, Pettis este recunoscut la nivel global pentru analizele sale pătrunzătoare asupra dezechilibrelor comerciale internaționale.

Conform analizei publicate de Pettis, abordarea oficialilor de la Beijing se bazează pe o definire extrem de îngustă a termenului de „subvenție”. Economiștii chinezi măsoară aceste ajutoare prin transferuri fiscale directe de la guvernul central către producători, elemente care apar explicit în rapoartele financiare ale companiilor. O astfel de evaluare superficială ignoră mecanisme economice fundamentale: subvențiile de credit, ratele artificiale ale dobânzilor, sprijinul prin injecții de capital, subevaluarea valutară, restricțiile privind mobilitatea forței de muncă și investițiile masive ale statului în infrastructura logistică și de transport. Toate aceste politici corelate explică motivul pentru care ponderea veniturilor gospodăriilor în Produsul Intern Brut (PIB) al Chinei rămâne la un nivel neobișnuit de scăzut.

Adevăratele subvenții se manifestă prin modul în care veniturile, costurile și riscurile sunt distribuite în întreaga economie. Transferul sistematic de bogăție de la un sector economic la altul determină apariția unor surplusuri comerciale masive și persistente. Prin urmare, evaluarea competitivității trebuie să pornească de la analiza sistemului economic în ansamblu, deoarece dezechilibrele comerciale au un caracter pur structural.

Corelația istorică arată că țările cu mari excedente comerciale înregistrează o pondere scăzută a veniturilor gospodăriilor în PIB. Statele Unite ale Americii reprezintă cel mai inovator ecosistem tehnologic din lume, însă înregistrează deficite comerciale de decenii întregi. În schimb, China a menținut o poziție de exportator net masiv timp de mai multe decenii, deși ascensiunea sa ca lider tehnologic s-a produs abia în ultimii cincisprezece ani. Eficiența tehnologică superioară se traduce, într-o economie funcțională, prin creșterea bunăstării gospodăriilor, salarii mai mari, un consum intern solid și o cerere locală robustă.

Dacă inovația ar genera un avantaj comercial net, gospodăriile chineze ar dispune de resursele necesare pentru a importa mult mai mult. O productivitate sporită mărește atât capacitatea de producție și export, cât și capacitatea de consum și import. În realitate, în cazul Chinei se observă expansiunea capacității de producție.

Diferența dintre eficiență și competitivitate este esențială în acest context. Eficiența presupune obținerea unei producții mai mari cu resurse mai puține. Competitivitatea reprezintă capacitatea de a extinde producția și cota de piață fără a ține cont în mod prioritar de profitabilitate. Avantajul competitiv al Chinei provine din transferul masiv al costurilor de producție de la companii către populație.

Dacă succesul manufacturier al Chinei s-ar baza strict pe eficiență tehnologică, Beijingul ar putea inversa aceste transferuri fără a afecta performanța exporturilor. Guvernul ar putea decreta salarii semnificativ mai mari, o plasă de siguranță socială extinsă, dobânzi bancare crescute și o monedă națională mult mai puternică. Aceste măsuri ar stimula veniturile populației și consumul intern. Producătorii chinezi ar rămâne extrem de competitivi pe piețele globale datorită tehnologiei lor superioare.

Faptul că autoritățile din China fac eforturi uriașe pentru a stimula consumul intern demonstrează că subvențiile ascunse dețin rolul central în această ecuație. Dinamica accelerată a datoriei chineze oferă o dovadă suplimentară în acest sens. China a înregistrat una dintre cele mai rapide creșteri ale îndatorării din istoria modernă pentru o economie majoră. Îndatorarea masivă a servit direct finanțării producției și investițiilor în detrimentul cheltuielilor populației. Creșterea continuă a raportului dintre datorie și PIB indică o ineficiență economică severă a investițiilor realizate.

Realizările tehnologice ale Chinei în sectoare precum vehiculele electrice, bateriile sau telecomunicațiile sunt incontestabile, dar factorul determinant al dominanței sale comerciale la nivel general rămâne cu totul altul. Confuzia actuală amintește de tensiunile economice dintre Statele Unite și Japonia din anii 1980, când sursele surplusului comercial nipon erau disputate în mod similar.

Lipsa unui consens între China și partenerii săi comerciali cu privire la cauzele profunde ale acestor dezechilibre globale agravează situația actuală. În timp ce Beijingul pune succesul pe seama inovației, restul lumii identifică politici sistematice de reprimare a consumului intern și de sprijinire a producției. Istoria avertizează că absența unui diagnostic comun blochează găsirea unor soluții viabile. Ajustarea inevitabilă a acestor tensiuni comerciale globale va genera costuri economice considerabile, iar modul în care acestea vor fi împărțite între China, Statele Unite, Europa și India reprezintă o provocare majoră pentru stabilitatea economică viitoare.