Sistemul bancar reacționează nervos după sancțiunea anunțată de Consiliul Concurenței și vorbește despre abuz. Dar adevărata întrebare este alta: câți români au plătit ani de zile rate umflate de un mecanism pe care nu l-au înțeles, dar care le-a golit constant veniturile?
ROBOR nu a fost pentru cetățeni o formulă tehnică. A fost diferența dintre o rată suportabilă și una sufocantă. A fost presiunea pusă pe familii, pe antreprenori, pe oameni care au muncit mai mult pentru ca sistemul bancar să câștige mai sigur.
Băncile invocă stabilitatea financiară. Dar stabilitatea nu poate însemna profit garantat pentru bănci și risc transferat integral populației. O economie sănătoasă are nevoie de credit, dar de credit corect, transparent și pus în slujba dezvoltării.
România nu poate accepta ideea că băncile sunt de neatins. Dacă o autoritate a statului verifică posibile practici anticoncurențiale, acest lucru nu slăbește economia, ci o apără. Credibilitatea unei țări nu este distrusă de aplicarea legii, ci de tolerarea privilegiilor.
Ani la rând, sistemul bancar a beneficiat de clienți captivi, dobânzi ridicate, comisioane consistente și protecție instituțională. În schimb, finanțarea economiei reale a rămas modestă, iar multe firme românești au crescut mai mult prin sacrificiu propriu decât prin sprijin bancar.
Băncile sunt necesare. Dar ele trebuie să fie instrumente ale dezvoltării, nu stăpâni ai creditului. România are nevoie de instituții financiare care construiesc, nu de mecanisme care transformă vulnerabilitatea populației în profit sigur.
Încrederea nu se cere prin comunicate. Se câștigă prin respect față de client, transparență și responsabilitate. Sistemul bancar trebuie să înțeleagă că nu economia există pentru bănci, ci băncile există pentru economie.
